Geografia României. Fără Oameni? Cu monumente?

Geografia a fost materia şcolară care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap. Unele comice, altele dramatice. Scos la tablă, doamna profesoară îmi dădea indicatorul (băţul acela lung din lemn) - „sceptrul” a ceea ce urma să fie canonizarea mea drept netot – ca să arăt munţi, rîuri, zăcăminte, dealuri şi cîmpii şi să spun ce era în ele, ce minunăţii mineraliere, vegetale etc. arătau sau ascundeau ele, totul spre fala Republicii noastre.

Titlul. Geografia a fost materia şcolară care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap. Unele comice, altele dramatice. Scos la tablă, doamna profesoară îmi dădea indicatorul (băţul acela lung din lemn) - „sceptrul” a ceea ce urma să fie canonizarea mea drept netot – ca să arăt munţi, rîuri, zăcăminte, dealuri şi cîmpii şi să spun ce era în ele, ce minunăţii mineraliere, vegetale etc. arătau sau ascundeau ele, totul spre fala Republicii noastre. Republica era ceva abstract pentru mine, părea că harta putea explica totul. Inclusiv oamenii. Aveam să descoper, ca fiecare, că lucrurile nu stăteau aşa. Harta aceea, de geografie fizică a României, era teritoriul despre care, în mod absurd, credeam că îmi va fi mereu interzis din cauza obligaţiei de a spune mereu care sunt formele de relief.

Într-o vacanţă şcolară, la liceu, cu banii munciţi timp de o lună şi ceva, mi-am cumpărat un bilet de tren pentru un circuit în ţară. Mi-am făcut traseul destul de fantezist, cred, cu direcţii care parcă sfidau odihna: vroiam să cunosc geografia României aşa cum şcoala nu putuse să mă facă să o cunosc. Sau, poate, chiar din această cauză. Revelaţiile au fost multiple. Odihna a fost surclasată de curiozitate, picioarele şi ochii gîndeau în locul capului. Şi a fost bine. Şi a fost prima mea incursiune în geografia României. Chiar aşa !

Oraşul Bucureşti. M-am născut şi trăiesc încontinuu în Bucureşti. Face şi el parte din geografia ţării. S-a schimbat mult faţă de acum trei-patru decenii. Insemnele puterii politice, financiar-bancare, social-economice au contribuit mult la asta. Cartierul Uranus nu mai există. A rămas, din tot, o bucată mică de stradă. Casa Republicii tronează sfidînd ideea de oraş. Au murit oameni, au fost „relocaţi” oameni, casele lor au fost distruse. O voinţă inflexibilă, parcă, muşcă continuu din oraş. Hala Matache, unde în copilărie mergeam cu părinţii când tata lua salariul să cumpărăm de-ale gurii, a dispărut ieri noapte. E cumpărat un teren cu o casă veche, e distrusă casa, sau i se dă foc, şi astfel terenul, pămîntul devine liber pentru a construi altceva. De care cineva are nevoie.

Lîngă o biserică din oraş e înghesuită o construcţie cu mai multe etaje. Biserica se degradează, construcţia se înalţă triumfător, cu acea obscenitate a sînilor etalaţi de vreo prezentatoare a buletinului meteo anunţînd foarte sexos grindină, furtuni electrice şi „prăpădul” din Bucureşti la ceas de zi sau de seară. Ştiu televiziunile ce ştiu: sînii care nu se văd, se uită!

Se construieşte mult în Bucureşti. Progresul, modernizarea comandă toate modificările pe care unii oameni le cer şi alţii le aprobă. Bucureştiul nu mai apare azi ca un oraş cu vechime, nici ca un oraş nou. E un oraş care trebuie identificat. Memoria oamenilor, fotografiile de epocă, planurile de urbanism şi arhitectonice sunt ca pînza Penelopei: ea ţese de ani de zile aşteptînd întoarcerea lui Ulise, dar pînă atunci, se întîmplă multe. Pe Ulise nu îl mai recunoaşte nimeni, doar bătrîna lui doică, după o cicatrice. Vorbim azi, de multe ori, despre Bucureşti, ghidîndu-ne după cicatricele sale, răni ale unui război nedeclarat pe faţă. Oamenii îl locuiesc în continuare, îi prelungesc istoria în modernitate, fără conştiinţa istoriei lui. Istoria nu mai interesează, e o altă materie şcolară neinteresantă. Pînă cînd ieşi pe stradă.

Proiectul modernizării Bucureştiului se prezintă azi ca Far West-ul primilor sosiţi cu căruţele cu coviltir. Într-un praf dement stîrnit de copitele cailor, cu pistolul sau puşca în mînă şi cuţitul de tăiat carnea la cingătoare. Terenul, pămîntul e cel mai scump, nu casele. Lupta pentru pămînt e de o barbarie care face aureola noilor civilizatori, îmblînzitori de istorie. Ei vin acum cu maşini scumpe, cu cont bancar, cu influenţă  politică şi şantaj pentru a metamorfoza geografia oraşului după nevoile lor. Nevoia de a avea mai mult. Nu e vorba de nevoia acelei familii cu copii care nu are un acoperiş deasupra capului, ci doar de nevoia unora de a avea mai mult. Pur şi simplu. Afluenza, noul virus al clasei de mijloc după Oliver James, face ravagii. Dincolo de  orice ideologie, de stînga sau de dreapta, cum se vede acest lucru aici? Simplu: specific românesc!

De cîteva ori, m-am gîndit serios, în urma unor „oportunităţi” universitare, să plec din Bucureşti, în altă ţară sau în alt oraş românesc. Nu am plecat. Din varii motive. Chiar dacă oraşul a devenit isteric în ultimul deceniu, e locul în care voi trăi mai departe. Ştiu că în civilizaţia urbană de după secolul al XVIII-lea mobilitatea locuitorilor a început să fie un fenomen sesizabil.  Ştiu că oamenii se mută. Nu toţi. Legături inefabile sau practice, un sentiment al apartenenţei sau simpla comoditate explică rămânerea. Ea identifică locul, tot astfel cum plecarea în alt oraş contribuie, acolo, la noua identitate a locului. Partir c’est  un peu mourir dar şi un peu renaître, nu-i aşa? Concluzia e hamletiană: să pleci?, să stai?

Localitatea Roşia Montană. Şi ea face parte din geografia ţării. Localitatea e celebră azi nu pentru ceea ce ar trebui să fie – una dintre cele mai vechi atestate istoric aşezări de pe pămîntul acestei părţi de lume locuite de români -, ci pentru proiectul minier lansat de către Roşia Montană Gold Corporation. Proiectul îşi propune relansarea mineritului în zonă prin exploatarea zăcămintelor de aur şi de argint, în principiu, dar şi prin modificarea drastică a geografiei: dinamitarea unui vîrf de  munte şi a mari porţiuni din alte trei culmi pentru realizarea unui mare bazin de cianuri necesar pentru realizarea exploatării miniere. Geografia locului ar putea fi mutilată printr-o chirurgie majoră. Pentru extracţia aurului, argintului şi a altor minereuri se va face o extracţiae …geografică ce va modifica harta României. Vechile galerii din perioada dacică şi romană, de fapt complexul de galerii care este una dintre puţinele evidenţe materiale nu numai ale unei culturi profesionale, ci şi ale existenţei oamenilor pe aceste meleaguri, pare să nu conteze. Compania care a lansat proiectul promite câteva miliarde de dolari pentru România. Oamenii de la Roşia se văd deja lipsiţi de locul în care trăiesc de atîta vreme. Casele multora au fost cumpărate, la fel terenurile, obiectivele de patrimoniu aşteaptă semnăturile oficiale ale guvernanţilor pentru a trece în neant.

Nimic nou: s-a întîmplat şi în Capitală sau în alte locuri din România de azi. Promisiunea e aceea a unei vieţi mai bune! Vă oferim o viaţă mai bună, dar plecaţi! Noi avem treabă. „Treaba” se numeşte profitul Companiei, listată la o bursă din Canada. După 17  sau 18 ani de exploatare pînă la epuizarea zăcămintelor, Compania îşi va lua „jucăriile” tehnologice şi va pleca. Vor rămîne o… infrastructură (promisă), o geografie mutilată şi un patrimoniu anemiat pînă la cicatrizare. Cianura bazinului de exploatare, chiar în concentraţii legale, va săpa în chipul frumoşilor Munţi Apuseni galeriile hidoase ale istoriei de mâine. Iar oamenii?…vor avea o viaţă mai bună, din moment ce statul român va primi atîţia bani! Îi va primi, însă? 

Convorbire cu mine însumi. De ce te interesează chestia asta? De ce te „bagi”? Pare să fie o chestie extrem de complicată, cu mari interese financiare şi mari complicităţi economico-politice desfăşurate timp de mai mulţi ani. Cui ţii partea?

Păi, cred că ţin partea bunului simţ şi a unui mod al apartenenţei.  M-am gîndit adesea că a fi cetăţean român implică drepturi, dar şi obligaţii. În perioda regimului comunist, în această calitate de cetăţean, puteai fi smuls din locul tău şi „relocat” unde voia autoritatea statului. În democraţie, acest lucru se petrece în alte condiţii, legale, dar cu acelaşi efect. Un guvern semnează şi te trezeşti că destinul şi istoria ta personală au fost răsucite, deformate fără drept de apel. Sunt încă mulţi oameni care suferă pentru ce s-a întâmplat în 1940 şi în 1945. Ei sunt bâtrâni, foarte bătrâni. Sigur, poţi face apel, recurs, dar s-ar putea ca asta să te coste tot restul vieţii (nervi, boli, bani etc.). Mi se pare groaznică această luptă a statului cu proprii cetăţeni. O hăituială pentru ideea de profit.

Bun, şi? Mai departe? Mai departe scrie în…carte, cartea abuzurilor. Sau aşa ar trebui. Nu s-a scris încă la noi această carte a malpraxis-ului statului împotriva propriilor cetăţeni. Ca într-un uriaş teatru anatomic, sunt operate uriaşe incizii în corpul geografic local sau naţional, dar şi în corpul social, în numele unui „tratat” de anatomie nedivulgat public. În numele unei viziuni despre viitorul României după integrarea europeană care nu ne-a fost prezentată vreodată de guvernanţi. Sloganul  „Romania – a land of choice” mi s-a părut în egală măsură cinic şi ironic, chiar dacă proiectul a fost bine intenţionat. Cum să alegi această ţară care a fost aleasă deja de  grupuri de oameni, români ca şi restul populaţiei, pentru a fi hăcuită şi oferită ca material de studiu pentru analizele europene? O poţi alege numai dacă o trăieşti şi nu dacă o locuieşti numai.

Monumentele noastre. Monumentele lor. Pentru asta trebuie să te baţi. Merită. Pentru geografia României. Cu oameni. Altfel, nu o să ne mai putem identifica pe harta geografică şi nici pe aceea morală. Plină de cicatrici, România va fi o supravieţuitoare tîrnosită a românilor care s-au bătut numai cu propria ţară, nu şi pentru propria ţară. O ţară unde monumentele suferă. Cu o singură excepţie. Monumentele sunt naturale şi cele făcute de mâna (mintea) omului. Acestea din urmă sunt de trei feluri: din lemn, din piatră şi din prostie. Monumentele din prostie - asta e excepţia - nu dispar niciodată. Ele costă scump atât geografia cât şi oamenii care îşi privesc ţara ca pe un prezent străin. O irealitate românească. În care chiar imnul naţional sună astăzi ciudat. Recitiţi-l şi veţi înţelege.