Generaţia de aur a cinematografiei româneşti

Ce lasă această generaţie cu adevărat de aur în urma sa? O tematică, un stil adică o şcoală: Şcoala Românească de Cinematografie. Într-un final am trecut din organizarea tribală în aceea structurată. Cinematografului românesc îi mai lipsesc micile temple, cinematografele.

M-am săturat de cei care cu patos privind spre un gol inexistent spun că nu mai avem actorii de altădată, că teatrul şi cinematografia românească nu mai sunt ceea ce erau. Ei bine eu o spun şi o cred cât se poate de răspicat că acum ne aflăm în ceea ce putem considera APOGEUL CINEMATOGRAFIEI ROMÂNEŞTI!!!

Niciodată nu am avut regizori atât de universali recunoscuţi, niciodată nu am avut infrastructura de evenimente pe care România o are în acest moment, niciodată nu am avut un aşa consistent val de actori şi actriţe. 

Ceea ce nu avem, sunt cinematografele, dar povestea aceasta este un alt capitol, mai sumbru, mai vechi şi fără sens în textul acesta. 

Această generaţie a câştigat Cannes-ul de câteva ori, a câştigat Ursul de Aur, a fost cea mai aproape de un o nominalizare la Oscar, a fost prima care a trezit cu adevărat interesul pentru ceea ce se întâmplă în România. 

Situaţia istorică a României a făcut ca vechile generaţii de actori/ regizori/ scenarişti samd să nu aibă deschiderea acestei perioade. Izolarea i-a transformat în câteva vârfuri de mare valoare mondială şi în rest în generaţii frustrate de interminabilele buletine de Bucureşti, de discursurile pseudocomuniste ale filmelor istorice, ale luptei de clasă.

Putem aduna calitatea filmelor din anii `50 - `00 şi nu egalează calitatea filemlor lansate în ultimii zece ani. Explozia acestor ani, aceşti adevăraţi furioşi ai filmului românesc au făcut ca filmul românesc să scoată în sfârşit cu adevărat capul în lume. 

Impresia de până acum câţiva ani se reducea la un Ciulei teatral, la un Piţa valoros dar prăfuit de colbul românesc, la un Iureş pionier în rolurile sale sau la un Nicolaescu inexistent. Cannes-ul lui Mugiu sau al actriţelor sale, Certain Regardurile celorlalţi regizori şi acum Ursul lui Netzer ne aşează într-un final în normalitatea cinematografiei europene.

Ce lasă această generaţie cu adevărat de aur în urma sa? O tematică, un stil adică o şcoală: Şcoala Românească de Cinematografie. Într-un final am trecut din organizarea tribală în aceea structurată. Cinematografului românesc îi mai lipsesc micile temple, cinematografele. 

Este anormal ca într-un oraş cultural precum Sibiul să dispară toate cinematografele, este anormal ca în micile oraşe să nu mai găseşti un cinematograf şi este la fel de anormal ca fenomenul mall-urilor să salveze cinematografele din Cluj, Iaşi sau Timişoara. 

România are nevoie de cinematografe pentru a îşi preţui vedetele, pentru a îşi descoperii regizorii, actorii, scenariştii, tehnicienii şi pe toţi cei care au adus România la masa filmului mondial. 

România are nevoie de cinematografe pentru a-şi înţelege valoare şi ceea ce deţine cultural. Gura aceasta de oxigen al marasmului cultural românesc atât de infectat de securişti, patetici şi inculţi trebuie respirată intens şi fără oprire. 

Vizionare plăcută.