Frida Kahlo. Carte de bucate şi bucăţi

Este epoca bucătarilor. Ca niciodată parcă, personalităţi de televiziune, bucătari de profesie, politicieni, sportivi sau poeţi se exprimă şi se umanizează în faţa noastră gătind.

Emisiunile şi cărţile lor ulterioare ne invită la reţete copioase şi variate  vrând să continue parcă banchetele filosofilor din vechime.[1] De ce?:

• Din punct de vedere psihologic mâncarea, gătitul, banchetul ca loc de întâlnire a unor oameni, creşte grada de intimitate şi obligă nevoile noastre superioare să treacă prin satisfacerea celor primare, legate de mâncare, de hrană. Alegând să mănânci cu cineva îi dovedeai (pe vremuri mai mult decât acum) că ai încredere în el; creai o situaţie de gazdă-invitat, punându-l pe cel invitat la tine sub protecţia legilor ospitalităţii vechi de mii de ani. O crimă, trădare sau otrăvire săvârşită la masă asupra altor comeseni atrage oprobriul societăţii. (Papa Borgia îi invită pe ceilalţi cardinali şi nobili italieni la el la cină cu intenţia de a-i otrăvi. Lucrurile nu merg conform planului şi Papa cade victimei propriei toxine etc).  
• Din punct de vedere sociologic ritualul mâncatului ajunge să ne definească, să capete valori totemice, precum dansurile tribale, Potlach-ului indienilor din nord-vestul Canadei sau dansurilor de societate de altădat’. În plus, poate că acest succes prezent de care se bucură producţiile culinare se explică şi prin înlocuirea cantităţii prin calitate de către societatea postindustrială. După ce a atins abundenţa, lumea prosperă nu mai doreşte să aibă ’cât mai mult’, nu-şi mai măsoară bunăstarea individuală prin numărul de kilograme, ci prin impactul pe care îl au ingredientele consumate asupra sănătăţii.

Acestea fiind spuse, lucrarea scriitorului mexican de origine germană, H.G Haghenbeck se adaugă unui gen clasic. El alege să ne spună povestea Fridei Kahlo (1907-1954) sub forma unui aşa-zis jurnal intim în care episoadele încercatei de viaţă pictoriţe sunt puse în paranteză de câte-o reteţă culinară.

Romanul are structura circulară a unui inel de logodnă: începe cu scena morţii artistei pentru ca imediat să ne ducă la început, descriindu-ne povestea vieţii într-un registru realisto-fantastic.

Frida Kahlo s-a născut în Mexic, într-o perioadă de schimbări politice şi instabilitate. Dictatura longevivului Porfirio Diaz fusese înlocuită de preşedinţia lui Francesco Madero, omul care a declanşat revoluţia mexicană. Viitoarea artistă era a treia dintre patru fete. Tatăl său/al lor se numea Wilhelm şi era de origine germană cu rădăcini evreieşti şi maghiare.[2] A venit în Mexic la nouăsprezece ani. Aici şi-a iberizat numele în Guillermo şi a început să lucreze ca meşteşugar, potrivit meseriei transmite de strămoşii săi. Acesteia i s-a adăugat şi arta fotografiei, învăţată de la socrul său, tatăl celei de-a doua soţii.[3] Cu prima, Carmen, a avut două fetiţe, însă a rămas văduv de tânăr.

„Guillermo era o fire rece, în stare să înţeleagă legi complexe de fizică, dar şi să ignore nevoia de a îmbrăţişa o fiinţă dragă.” [p.26]

În ziua în care i-a murit prima soţie a început pregătirile pentru găsirea celei de-a doua. Şi-a trimis fetele la mănăstire şi a cerut-o în căsătorie pe Matilda, locuitoare din Oaxaca şi colegă la magazinul de bijuterii la care lucra şi el. Mariajul lor a fost unul nefericit, mai degrabă un aranjament de „convenienţă” [p.25] motivat de nevoia de stabilitate, statut şi bani. Matilde i-a dăruit lui Guillermo patru fiice: Matilde II, Adriana, Frida şi Cristina.

Venită pe lume la întretăierea dintre tulburările epocii şi condiţiile familiale mai sus prezentate, „Frida a crescut ca o fiinţă unică şi specială, ca un trifoi cu patru foi ascuns în mijlocul unui câmp întins. Nu te puteai aştepta la mai puţin din partea ei, rădăcinile ei oarecum exotice, iar povestea familiei, la fel ca povestea Mexicului, plină de durere şi pământ.” [p.23]

Schimbarea violentă a regimului Porfirio Diaz (1830-1915) în 1910-1911 a precipitat lupte aprige între susţinătorii guvernului şi cei ai rebelilor lui Emiliano Zapata (1879-1919),[4] lupte care au ajuns până la porţile familiei Kahlo. Simpatizantă a celui din urmă, Matilde chiar i-a găzduit la un momentan pe soldaţii rebeli, ce erau sever dominaţi de trupele guvernamentale. Evenimentul a produs un impact longeviv în mintea şi sufletul fetiţei. Tot atunci Frida avea să întâlnească un personaj repetitiv în viaţa ei: Mesagerul. Un călăreţ fantastic, mereu tăcut, care îi va apărea numai ei pentru a-i vesti situaţiile dramatice pe cale să se întâmple.

Altminteri, în lumea reală în care-şi ducea existenţa, Frida a fost înscrisă la Şcoala normală progresivă, una din puţinele fete admise în sânul renumitei instituţii. Aici pasiunile ei carnale aveau să-şi facă debutul, Frida acompaniind o gaşcă de băieţi botezată Las Cachuchas. În cadrul găştii a cunoscut prima ei iubire, pe Alejandro, căruia i s-a dăruit cu credinţa că îi era sortită pe viaţă.

Evenimentul care tulbură acea viaţă imperfectă dar nu ieşită din comun, şi care îi va conferi Fridei tuşa specifică, avea să fie un accident îngrozitor. Într-o zi când luase autobuzul împreună cu Alejandro, impactul cu un alt vehicul i-a proiectat bara de susţinere drept prin pelvis, străpungându-i organele interne şi reducându-i aproape de zero probabilitatea de a mai avea copii. În economia fantastică a poveştii, Frida, încă o adolescentă, ajunge pe un tărâm magic unde este întâmpinată de „Naşa-moarte”, fiinţă care hotărăşte firul existenţei pentru toţi muritorii. Când aceasta din urmă caută să-i explice situaţia, Frida se revoltă la auzul veştii şi pledează pentru propria revenire printre cei vii:

„- Ce? Nu ştii că vreau să mă mărit cu Alejandro şi să am copii? În plus, sunt pregătită să fiu o mare profesionistă şi o doamnă frumoasă. De ce să-mi smulgi şansa? Nu este deloc corect.

- Nimeni n-a zis că viaţa este corectă, pur şi simplu este viaţă.” [p.62]

Moartea face un pact cu ea şi îi cere o ofrandă culinară în fiecare an de ziua morţilor, 2 noiembrie. Totodată o mai avertizează că va regreta alegerea, mai ales că traiul ce i-a fost ursit pe pământ este unul plin de suferinţă:

„-.. te previn că odată cu trecerea anilor, vei fi din ce în ce mai aproape de mine şi am să-ţi smulg bucată cu bucată viaţa după care tânjeşti atât.

- Dacă-ţi doreşti să-mi acorzi supunere, va trebui să-mi dai o ofrandă generoasă în fiecare an. Eu mă voi bucura de alimentele, florile şi cadourile pe care mi le vei oferi. Te previn: întotdeauna îti vei dori să fi murit azi. Voi avea grijă să-ţi aduc aminte zi de zi.”  [pp.62-63]

Momentul-cardinal îi va structura biografia interioară a Fridei, iubirile sale, mariajul-mariajele tumultuos/-oase cu Diego Rivera, cele două încercări eşuate de a avea copii şamd.

Prin ochii şi pânzele ei aflăm informaţii despre Diego- pictor muralist curtat în prima jumătate a secolului XX, un comunist cu prieteni capitalişti bogaţi şi muieratic neîndestulat; despre Leon Trotsky, cu care pictoriţa va avea şi o scurtă aventură; Pablo Picasso; Georgia O’Keefe, artistă americană cu care mexicanca va distila o prietenie cu tente erotice şamd.

„- Eu nu pictez nici vise, nici coşmaruri. Îmi pictez propria realitate. [..]

- Viaţa mea o reprezintă pictura mea. Totul a luat naştere din dorinţa de a îndepărta repulsia şi durerea. Acum se spune că sunt pictoriţă suprarealistă.”  [p.261] Îi va mărturisi ea lui Picasso, într-o notă auto-descriptivă.

Şi dacă tot am zis că cititorul are în faţa ochilor o carte de bucate, o biografie ce se mişcă printre banchete, nu ar strica prezentate câteva preparate:

• brânză coaptă: 1 bucată de brânză moale, 1 căţel de usturoi mare, ¼ ceaşcă de frunze de coriandru, ¼ ceaşcă de frunze de pătrunjel, ¼ ceaşcă de frunze de busuioc, 1 lingură de oregano proaspăt, ½ ceaşcă de ulei de măsline, sare şi piper negru proaspăt măcinat. [p.19]  
• sangrita, băutură: 2 ardei iuţi lungi, 2 linguri de ceapă tocată, 2 ceşti de suc de portocale, ½ ceaşcă de zeamă de lămâie verde şi sare. [p.20]  
• pâinea mortului. Aceasta vine împreună cu o confesiune intimă: „Noi, mexicani, luăm moartea în râs. Orice pretext este bun pentru a petrece. Naşterea şi moartea sunt momentele cele mai importante din viaţa noastră. Moartea înseamnă doliu şi bucurie. Tragedie şi distracţie. Pentru a convieţui cu ceasul cel din urmă pregătim pâinea noastră cu oscioare dulci, rotundă, precum ciclul vieţii; şi în centru, craniul. Dulce, dar mortuar. Aceea sunt eu.” Ingredientele principale sunt: 1 kg de făină, 200 de grame de unt, 11 ouă, 300 de grame de zahăr, 100 de grame de margarină, 1 linguriţă esenţă de portocali etc. [p.64]  
• tamales umplute cu fasole („Reprezintă căsnicia perfectă, iar orezul joacă rolul amantei, pe care orice cuplu care se respectă trebuie să o aibă”): ¼ kg de fasole neagră fiartă, ¼ kg de dovleac mărunţit, un vârf de praf de frunze de avocado, 50 de grame de susan, ardei iuţi roşii, 350 de grame de untură, 1 kg de mălai măcinat, 30 de frunze de porumb pentru tamales, sare. [p.96]  
• chiar dacă îmi displace peştele, nu vreau să fiu acuzat de părtinireà plătică de mare cu coriandru (mâncarea lui Troţki şi André Breton, din câte ni se spune): 1 plătică de mare de peste 2 kg, curăţată de solzi şi spălată, 8 ceşti de coriandru tăiat mărunt, 5 ardei iuţi tăiaţi în felii groase, 2 cepe mari tăiate rondele, 4 ceşti de ulei de măsline, sare şi piper după gust. [pp.228-229]  

Cine vrea să afle şi cum se pregătesc trebuie să citească volumul.

Două mi se par a fi punctele tari ale scriitorului: unul descriptiv şi altul normativ.

• De obicei, atunci când ne prezentăm societăţii, fie direct fie printr-un text ori jurnal aşa-zis „intim” dar clar intenţionat spre publicare, gândurile noastre sunt raţionalizate, expuse într-o manieră cât mai limpede şi mai logică. Aici lucrurile stau altfel. Având ca alibi viaţa Fridei, Haghenbeck descrie gândurile acesteia ca fiind în stare pură, necoafată, mereu la limita dintre superstiţie şi luciditate/ vis şi faptic, în curgerea sinestezică specifică ei, pentru care a trăi înseamnă a vedea culori tari şi a le gusta în acelaşi timp. A simţi= a picta+a copula+a găti, iată algoritmul interior ce pare să descrie tumultul artistei din Coyoacan.  
• Normativ pentru că Frida Kahlo, asemeni multor altor artişti şi filosofi, a creat pentru a-şi exprima suferinţele interne. Circumstanţele i-au dat de îndurat cum puţinor oameni le-au dat, firea ei sociabilă& senzuală fiind mereu confruntată cu servituţile propriului corp sau cu dependenţa amor-odio de Rivera. Şi totuşi, motto-ul asumat, împrumutat de la prietena sa, Tina Modotti: “Să ai curajul să trăieşti, că de murit, oricine poate muri” [p.92] e un sfat potrivit atâtora dintre noi.  

Din păcate, „Cartea secretă”, asemeni multor altor volume publicate în România, fie ele de beletristică ori ştiinţifice, nu beneficiază de o prefaţă/postfaţă, de un ghid care să-l ajute pe cititor să înţeleagă contextul şi conţinutul textului. Din fericire, acest detaliu este suplinit de notele explicative ale traducătoarei, Elena-Anca Coman, deja una dintre cele mai prolifice tinere talente în domeniu de la noi.

Francisco Gerardo Haghenbeck Correa sau F.G. Haghenbeck (n. 1965 la Ciudat de Mexico) este un autor mexican contemporan. Absolvent de arhitectură a lucrat mai apoi în televiziune pentru a trece, în cele din urmă, la romane şi benzi desenate. Influenţat de romanul noir american, după cum afirma într-un interviu, lui Hagenbeck îi place să amestece „mitologia cu mixologia”, adică poveştile şi cocktailurile. (José A. Muñoz, Entrevista a F.G. Haghenbeck, Revista de Letras, 29 julio 2009)

Nu este, deci, de mirare, specificul romanului de mai sus. Printre alte cărţi de-ale sale putem aminti: Trago amargo, La primavera del mal, El diablo me obligó (câştigător al Premio Nocte 2013), Por un puñado de dólares, 2016.

F.G. Haghenbeck, Cartea secretă a Fridei Kahlo, Editura Nemira, Colecţia Babel, traducere din limba spaniolă de Elena-Anca Coman, Bucureşti 2016, 322 pagini

[1] Acum că tot am spus-o, rămâne întrebarea: de ce au încetat filosofii să mai scrie banchete, pasând acest gen literar clasic altor categorii socio-profesionale?!

[2] O lucrare dedicată vieţii lui Guillermo Kahlo infirmă originea evreiască a fotografului germano-mexican. Conform lui Gaby Franger şi Rainer Huhle Schirmer, tatăl Fridei şi-a proclamat o descendenţă iudaică tocmai pentru a nu fi ţinta sentimentelor anti-germane şi, mai târziu, anti-naziste care pulsau în diferitele ţări de pe continentul american din cauza celor două războaie mondiale. Meir Ronnen, Frida Kahlo's father wasn't Jewish after all, Jerusalem Post, 20.04.2016

[3] Pentru fotografiile sale a se vedea: revistaimagenes.esteticas.unam.mx/con_especialidad_en_arquitectura

[4] După plecarea forţată a lui Porfirio Diaz, funcţia supremă în stat a fost asumată, interimar de Francisco León de la Barra apoi de către Francisco I Madero (1911-1913), ce a sfârşit asasinat.