FOTO Măr umplut cu mâini şi poveşti. Un New York văzut din stradă

Oraşul New York se simte autentic prin oamenii din stradă FOTOGRAFII Cristian Balint

În „Filantropica“, regretatul Dinică avea o replică: „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană“.  Nu ştiu câţi americani au văzut filmul lui Nae Caranfil, însă cert e că picătura de înţelepciune servită mai sus e cam literă de lege în „Marele Mar“.

Foarte rar vezi oameni care să ceară de pomană fără să ofere ceva în schimb. Fie că acel ceva este o poezie scrisă pentru tine, în 5 minute, un recital de tobe la găleţi goale de vopsea sau o poveste de viaţă. Toată lumea pare să cunoască un principiu de viaţă simplu şi care funcţionează întotdeauna indiferent de pătura socială din care provii : ca să primeşti, trebuie mai intâi să oferi ceva. Şi aici nu mă refer la street sau subway artists care sunt o categorie aparte şi pe care, realmente, îţi vine greu să nu îi cinsteşti cu un dolar măcar, când îi auzi sau vezi.

„Acum o să avem nevoie de ajutorul vostru! Trebuie să bateţi din palme, ritmat, OK? Pentru albi, dacă nu vă descurcaţi, căutaţi în jurul vostru o persoană de culoare!“

Şi oamenii bat din palme. Pentru că fiecare apariţie a trupelor de breakdance pe străzi sau în staţiile de metrou nu e doar o sesiune de dans acrobatic, ci un show. Se comunică cu publicul şi se fac glume. Multe din ele sunt „rasiste“, în genul celei de mai sus, în care e tratată proverbiala lipsă de ritm a albilor. Nimeni nu se supără, toată lumea râde, pentru că stereotipurile legate de diferite rase sunt puse pe rând, la zid.

„Veniţi mai aproape, ştim că suntem de culoare, dar vă garantăm că sunteţi în siguranţă!“

„Pentru numărul acesta avem nevoie de oameni mici de înălţime. Frate, caută-mi nişte asiatici, te rog! Dacă nu găseşti, mă mulţumesc şi cu nişte mexicani“

„Şi acum, vă rugăm, arătaţi-vă recunoştinţa printr-o donaţie. Pentru cei de culoare sau hispanici minimul este de un dolar, pentru asiatici 5 dolari. Albii 10!“

Abigail îţi scrie în 5 minute un poem despre un subiect la alegerea ta. Când întrebi cât costă, îţi răspunde cu o voce calmă  „Doar 5 dolari”. Un „doar” plasat timid care îţi sugerează subtil că faci o afacere bună şi care îţi arată încă o dată, în cazul în care ai uitat, că americanii sunt comercianţi înnăscuţi.

În cele 5 minute scurse de când sunt acolo, are deja 3 clienţi, eu inclusiv. Un tip între două vârste, cu un chip la fel de răvăşit ca hainele pe care le poartă îmi spune : „Omule, trăiesc prin staţii de metrou de când mă ştiu şi am văzut multe. Dar fata asta îşi merită toţi banii. O sa îi dau cu placere 5 dolari“. Îl întreb ce subiect a ales. „Aş prefera să nu spun”, răspunde el. 

„- Deci dacă îţi dau 2 dolari ce primesc în schimb?

-  Poţi să mă cerţi, să ma înjuri, să ţipi la mine. Practic poţi să faci orice.

-  Ai clienţi?

-  Sigur.“ 

I-am spus că nu vreau să îl cert, dar ii dau cei 2 dolari dacă mă lasă să îl fotografiez. 

„- Pot sa îţi fac o fotografie, omule? Poftim 2 dolari. 

- 2 dolari...OK“

Se uită la bancnote şi le strânge apoi în mâna care dispare sub sutele de franjuri de hârtie cu care e acoperit. Încearcă să păstreze o faţă „de poker”, dar ghicesc că e satisfăcut de ofertă. Majoritatea oamenilor îl fotografiază scurt, din mers. Unii se opresc şi îi dau cât îi lasă inima.

- Îmi place costumaţia ta. Ţi-a luat mult timp să...

- Domnule, domnule, vă rog..Faceţi doar poza şi atât.

Şi eu care credeam că ne-am împrietenit. 

„Trebuie să vezi ceva neapărat!“, îmi spune colega mea de apartament în timp ce îşi scoate telefonul. Apasă play şi pe ecran apare un tip desculţ, care poartă o pereche de bikini aurii şi ochelari de soare. Recunosc staţia de metrou - Union Square - şi piesa „Don’t stop me now” a celor de la Queen pe fundal.

Pe tip l-am recunoscut imediat. E greu să îl uiţi. Nu neapărat datorită costumaţiei, ci pentru senzaţia incredibilă de libertate şi de poftă de viaţă pe care o emană. L-am mai văzut în diferite staţii de metrou sau pe străzi. E îmbrăcat sumar şi are întotdeauna cu el un boombox şi un iPad de pe care îşi alege soundtrack-ul (melodia - n.r.).

Nu face acrobaţii, precum tipii din trupele de breakdance, nici măcar nu poţi să spui că are un număr de dans spectaculos. La sfârşit nu cere nicio donaţie pentru că nu ăsta e scopul lui principal. Sau cel puţin aşa dă senzaţia. Tot ceea ce face e însoţit de bucurie pură. Nu joacă teatru nici un moment. E „natural high“. De fiecare dată când îl văd mă încearcă un amestec de fascinaţie şi invidie. 

„Atinge-l, hai, nu-ţi fie frică! Vreţi să faceţi o poză cu el?”

Cele două femei cărora li se adresează îşi ondulează uşor mijlocul, îl ocolesc elegant şi se pierd în mulţimea din Times Square. Altele îl evită de la distanţă când îi văd gulerul dar, pentru că e foarte aglomerat, majoritatea au o reacţie ceva mai viscerală, scăpând un uşor ţipăt când se trezesc cu limba şarpelui în faţă.

Pentru că, deşi se mişcă încet şi nonşalant ( îmi imaginez că, după o colaborare atât de îndelungată, s-a îmbibat cu energia şarpelui, sau viceversa), tipului pare să-i placă să apară uşor din spate sau din lateral. E mai amuzant. Pentru el. Nu emană un vibe prea prietenos aşa că, clienţii nu se înghesuie. Nu pare foarte deranjat.

Cu toate că nu se manifestă şi încearcă să păstreze o atitudine „profesionistă”, îmi imaginez că reacţiile pe care le obţine îl satisfac îndeajuns de mult ca să uite de partea financiară. Cu atât mai mult cu cât ţintele sale preferate sunt doamnele şi domnişoarele. Un tată însoţit de un băieţel şi o fetiţă, nu au mai mult de 5 ani, se opresc pentru o poză. Şarpele îi adulmecă puţin apoi îşi întoarce capul în altă parte.

Just another day at work...