FOTO Clar ca o teoremă, uman ca o poezie

Cu spectacolul cu piesa „Martiri”, cea mai recentă scriere a celebrului Marius von Mayenburg, Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş îşi continuă programul al cărui ţel e consecventa montare a unor texte cât se poate de recente din literatura dramatică universală, inclusiv românească, dar şi participarea în cadrul proiectului „Fabulamundi. Playwriting Europe”.

Cu acelaşi spectacol, regizorul  Theodor - Cristian Popescu revine la o preocupare mai veche a sa, constând în înscenarea pieselor dramaturgului berlinez. 

În 2012, Theodor - Cristian  Popescu monta, la Teatrul German de Stat din Timişoara, Urâtul.Prin spectacolul de atunci, unul defel neinteresant, tratat, din păcate, cu inexplicabilă  indiferenţă nu atât de critică, cât de selecţionerii diferitelor manifestări de cultură teatrală de anvergură naţională, regizorul parcă voia să ne convingă  cât de post-dramatic sau post-postdramatic e scrisul pentru teatru al lui von Mayenburg. Am avut chiar impresia că montarea ar putea fi percepută aproape ca o ilustrare a  cărţii dedicate respectivului gen de teatru de Hans Lehman  şi a preceptelor  enunţate de aceasta.

Nimic din toate acestea în spectacolul de acum de la Teatrul  Naţional din Târgu Mureş. Un spectacol de remarcabilă profesionalitate, sigur desenat regizoral, riguros paginat scenic, concentrat, dur şi  emoţionant deopotrivă.  Un spectacol limpede, clar ca o teoremă, dar vibrând de umanitate precum o poezie. Textul însuşi impunea o astfel de atitudine şi e foarte bine că regizorul a adoptat-o. Construită impecabil, partitura rezistă  la orice  test  al cărui scop ar fi să îi evalueze siguranţa construcţiei dramatice. Piesa nu e însă rece deloc şi aceasta fiindcă dramaturgul  are ştiinţa de a opune  unor personaje voit şablon -şapte la număr- care enumeră, declamă, ce mimează umanitatea, raţiunea, disponibilitatea înţelegerii, care susţin tot felul de adevăruri de diverse calibre pe care şi le-au cam însuşit pe nemestecate, un al optulea. Profesoara Roth, deopotrivă convinsă de adevărul ştiinţific din disciplinele pe care  le predă (biologie, chimie, geografie), dar care chiar vrea să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat cu elevul ei, Benjamin Südel. Un adolescent ce niciodată nu a strălucit  la carte, care a fost un oarecare, dar care, pe neaşteptate, a început să aibă comportamente cel puţin bizare. Mai bizare chiar decât cele specifice tulburărilor inerente ce însoţesc această perioadă incertă, rebelă, din biografia multora dintre noi.

Cosmin Ardeleanu în „Martiri” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş

Benjamin a început prin a înregistra absenţe după absenţe la orele de  Nataţie. Şi aceasta fiindcă refuză să apară dezbrăcat în public. Când, în sfârşit, se duce la o astfel de oră, plonjează îmbrăcat în  bazin. Boicotează orele de biologie deoarece nu acceptă teoria evoluţionistă şi nu vrea să afle nimic despre sexul protejat. Se exprimă doar prin lungi, interminabile citate din Biblie. Ajunge să creadă că  e singurul  care a citit-o şi  a înţeles-o cu adevărat, drept pentru care îl înfruntă pe profesorul de Religie, Menrath. Se iluzionează că e un nou Iisus, înzestrat cu puteri tămăduitoare. Şi le exersează pe colegul lui, Georg, marcat de un mic handicap. Îi cere acestuia devoţiune totală, necondiţionată. Ajunge să îl domine, să îl fascineze. Până acolo încât îi cere acestuia să urzească şi să pună în practică un plan criminal împotriva profesoarei Roth. Benjamin nu îşi poate însă înfrânge în totalitate simţurile şi mai-mai că cedează în faţa colegei sale, Lydia. Minte, iar minciunile sale ajunse la perfecţiune dementă se etalează în absolut în scena finală când i se şi li se raliază directorul şcolii, Batzler, profesorul  Dörflinger,  profesorul  Menrath şi, fireşte, mama sa, Inge. Oameni ce nu vor probleme suplimentare, care au privit totul cu superficialitate, care cred că totul se poate soluţiona prin concedierea profesoarei Roth. Singura care chiar a acceptat provocarea, dezbaterea, singura care chiar a ajuns la adevăr.

Cosmin Ardeleanu în „Martiri” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş

Spectacolul târgumureşean e un spectacol-dezbatere de mare subtilitate. O dezbatere din care e însă eliminată orice urmă de didacticism, de ilustrativism, de tezism.  Contribuie la aceasta scenografia gândită de Cosmin Ardeleanu şi transformarea Sălii Studio într-o veritabilă arenă. Pe o punte ce dispune la una dintre margini de o construcţie alcătuită din scaune negre (loc în care se va refugia, la un moment dat, Benjamin, “apărat” de o cruce de lemn construită de el însuşi) se consumă secvenţe de mare intensitate dramatică. Secvenţe în crescendo,  matematic dimensionate într-un foarte bine găsit ambient sonor. Secvenţe convingător susţinute actoriceşte de o distribuţie foarte bine alcătuită. În componenţa căreia îi regăsim pe experimentaţii Liviu Pancu (Batzler), Dan Rădulescu (Dörflinger), Eduard Marinescu (ce revine pe scenă pentru un atent lucrat profesor Menrath), Elena Purea (Inge Südel), dar şi pe foarte tinerii Vlad Bârzanu (Benjamin), Cristian Ghiciuc (Georg) şi  Laura Mihalache (Lydia). Nu am a le reproşa, şi doar unora dintre ei, decât eterna problemă a clarităţii vorbirii, mai cu seamă a rostirii şoaptei. Ei alcătuiesc un septet de voci şi de atitudini căruia i se mai adaugă o a opta componentă.  E vorba despre profesoara Roth, jucată de Cristina Toma. Care e chiar sans  défaut în  rolul Erika Roth. Înţelegătoare, sigură, ironică fără excese, om al rigorii, al argumentului, al căutării , al curajului, profesoara de ştiinţe exacte Roth e neostentativ demnă şi profund umană în interpretarea de nota 10 a Cristinei Toma.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania Liviu Rebreanu- MARTIRI de Marius von Mayenburg;

Traducerea: Elise Wilk;

Regia: Theodor-Cristian Popescu;

Scenografia: Cosmin Ardeleanu;

Cu: Liviu Pancu, Cristina Toma, Dan Rădulescu, Eduard Marinescu, Vlad Bârzanu, Elena Purea, Cristian Ghiciuc, Laura Mihalache;

Data premierei: 13 martie 2014.