Forme fără fond. Iluzia impozitării progresive în România

0
0
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

România are unul dintre cele mai atractive sisteme de taxare din Uniunea Europeană, dar şi unul dintre cele mai ineficiente sisteme de colectare a taxelor.

Dezbaterea despre introducerea unui impozit progresiv, în care “bogaţii” plătesc mai mult, este mai degrabă un discurs în goana după capital politic decât un plan de acţiune ce s-ar putea implementa în viitorul apropiat. Însă dialogul pe această temă este important pentru că defineşte viziunea pentru societatea pe care o construim.  

Să ne imaginăm pentru moment că, după o dezbatere amplă, am decis că impozitarea progresivă e o soluţie bună. Chiar şi în acest caz vorbim despre un plan pe termen lung. Este suficient să discuţi cu orice persoană care aşteaptă la coadă, în stradă, la ANAF pentru a înţelege de ce. Sunt atâtea poveşti de popriri eronate, acte pierdute, şi sume greşite cât să convingă şi cel mai puternic susţinător al unei taxări progresive că un sistem mai complex decât cel al cotei unice ar fi un dezastru în acest moment. Ar conduce cel mai probabil la un blocaj general şi o colectare mai scăzută a taxelor. 

Dar speranţă există, digitalizarea ANAF fiind unul din obiectivele finanţate din bani europeni. Asta ar deschide posibilitatea, pentru moment teoretică, a eficientizării colectării taxelor şi chiar reimaginarea unui sistem de taxare bazat pe criterii de echitate, stabilitate, şi solidaritate - în prezent teme de gândire pentru cine îşi aşteaptă rândul la ghişeu. Cred însă că o schimbare din temelii este astăzi nejustificată. 

Avem o problemă, dar soluţia nu este majorarea taxelor

Nevoia de creştere a veniturilor este reală, în prezent finanţăm o parte din cheltuielile curente prin îndatorare, practic plătim întreţinerea la casă printr-un credit de la bancă. Când ai nevoie de mai mulţi bani sunt două direcţii posibile: creşti veniturile sau scazi cheltuielile nejustificate. Dar este nepotrivit să prezinţi impozitarea progresivă ca soluţie, când există alternative pragmatice şi care nu afectează perspectiva de dezvoltare viitoare.

România se bucură deja de o finanţare importantă pentru investiţii în următorii ani de la Uniunea Europeană. Posibil să avem mai multe fonduri decât avem capacitatea de a implementa, rămâne de văzut. În plus, argumentul ca cei cu averi şi venituri ridicate să contribuie mai mult este în mare parte deja acoperit de cota unică. E clar pentru oricine că 16% din 9000 de lei e o sumă mai mare decât din 2.500 de lei. Iar cei 9000 de lei din exemplu nostru, un salariu bun în România care probabil ar fi impozitat pe cea mai înaltă treaptă a unui sistem progresiv, reprezintă salariul minim în multe state vestice. 

Un alt detaliu important este că în aceleaşi ţări folosite des ca exemplu de societăţi puternice cu impozit progresiv ca Olanda, UK, Franţa, şi altele, există suficiente moduri de a apela la “inginerie şi optimizare” financiară. Adică ocolişuri prin numeroase excepţii la limita legii, pentru ca investitorii “sofisticaţi”, cum numesc ei băieţii deştepţi, să nu plătească efectiv taxe la acele cote. Miliardarul american Warren Buffet spunea într-un interviu celebru că în ultimul an plătise mai puţine taxe decât secretara sa. Presiunea va cădea pe clasa de mijloc şi pe stat care va cheltui resurse numeroase pentru a încerca să rezolve o problemă creată tot de el. Dacă ţările la care ne raportăm nu au reuşit să rezolve aceste limitări, specialiştii noştri au puţine şanse. 

Dorinţa de a prelua idei din alte părţi e în general bună, însă trebuie analizată în contextul din colţul nostru de lume, altfel rămânem cu forme copiate fără un fond logic. Ne putem uita ca exemplu la Statele Unite, o ţară diversă, cu asemănări cu Uniunea Europeană. În SUA există state cu impozit progresiv precum California şi New York, cu taxe similare ca Olanda sau Franţa, dar şi state cu un nivel de taxe favorabil, comparabil cu cel al României, precum Texas şi Florida. Acestea din urmă sunt state spre care marile companii Americane dar şi mulţi oameni migrează în ultima vreme, şi care individual reprezintă a-9-a şi a-16-a cele mai mari economii din lume. 

Ce model să alegem, este România mai asemănătoare cu Florida sau cu New York? Evident, discutăm despre state şi situaţii aproape complet diferite, răspunsul este că o astfel de comparaţie nu este logică. Însă o redau ca să arăt că exemple superficiale se pot găsi pentru a susţine orice argument, iar rezultatul este o comparaţie lipsită de utilitate ca între mere şi pere. 

Menţinem ideile bune, schimbăm ce nu funcţionează

În cazul nostru, este incorect să arunci problema spre cetăţean crescând taxele, atâta timp cât agenţiile statului nu reuşesc să colecteze în mod rezonabil nici ce au de încasat în prezent. Prioritatea trebuie să fie creşterea ratei de colectare a taxelor datorate în actualul sistem printr-o intervenţie serioasă în economia gri, pentru a combate plăţile la negru şi evaziunea TVA. 

Pe de altă parte, eterna problemă a scutirilor şi privilegiilor trebuie adresată pentru a scădea presiunea pe buget. În teorie, aproape toată lumea e de acord pe tema “pensiilor speciale”, în practică, s-a dovedit o problemă greu de soluţionat, cu argumente juridice şi procedurale care ne ţin pe loc. Dar dacă ne dorim un sistem funcţional, e clar că nu pot exista categorii de cetăţeni care primesc la pensie mai mult decât salariul din vârful carierei. Sunt de acord că un judecător sau un militar trebuie să aibă o pensie demnă de efortul şi importanţa rolului în societate, dar atunci soluţia e creşterea salariilor pentru a putea contribui la o pensie care să le asigure un trai bun. 

În esenţă, dacă scopul este ca cei cu averi să plătească mai mult, este o direcţie greşită să te concentrezi pe salarii printr-o impozitare progresivă. Relativ vorbind, taxele pe salarii sunt deja mari. Iar “bogaţii” câştigă nu prin salariu, ci prin dividende şi tranzacţii de capital, unde România are într-adevăr un avantaj comparativ cu statele vestice. Dar nu este înţelept să intervenim acum la acestea din urmă. Regimul fiscal favorabil, alături de poziţia ţării noastre în UE şi NATO, reprezintă factori majori în deciziile investitorilor străini şi încurajarea antreprenorilor locali. 

Aderarea la Spaţiul Schengen şi o posibilă intrare în OCDE vor accelera investiţiile, iar asta este singura cale pentru a reduce decalajul economic faţă de statele vestice spre care aspirăm să ne dezvoltăm. Să schimbăm regulile jocului acum înseamnă să descurajăm iniţiativa individuală, să apăsăm frâna pe creşterea economiei, unde România a excelat după aderarea la UE. În special atâta timp cât ţările din jurul nostru continuă o impozitare similară, cât situaţia geopolitică şi economică este departe de stabilitate, ar fi o greşeală să schimbăm modelul cotei unice care s-a dovedit că funcţionează în ţara noastră.

Discuţia impozitului progresiv este astăzi o iluzie, o formă importată din alte ţări fără o fundaţie solidă, şi care nu de puţine ori îşi găseşte susţinătorii în oameni care pretind că le pasă de soarta celor săraci, dar în realitate îi displac profund pe cei mai bogaţi decât ei. România are încă înainte un orizont lung pentru a închide distanţa economică şi de calitate a vieţii faţă de restul lumii libere, dar acest lucru este posibil, iar cota unică rămâne pentru moment un instrument important în această ecuaţie. 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite