Fetiţa care la şapte ani nu mai crede în Moş Crăciun...

Urmatoarele rânduri au fost redactate azi-noapte, oarecum în grabă, pentru a încerca să sensibilizăm opinia publică (în special promotorii unei mari campanii umanitare).

Imediat începe postul Crăciunului, un praznic pe care mulţi dintre noi îl ţin şi-l respectă. Unii mai cu stricteţe, fără să mănânce carne, ouă sau lactate, alţii îşi mai amintesc drumul spre biserică şi alţii, îşi amintesc la sfârşit că iarăşi a trecut postul şi eu nu l-am tinut... Cam în ultima categorie tind să mă încadrez şi eu. Totuşi, mai am norocul de a putea ajuta câte un pic pe unii oameni, care au avut ghinionul să se nască în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Un astfel de moment l-am trăit azi (6 noiembrie 2013) şi voi încerca să îl descriu cât mai bine în cele ce urmează.

Era în jur de ora 5 şi încercam să îmi fac curaj să rezolv o mică problemă pe care o aveam la birou, colegii fiind plecaţi din Cluj. Îmi sună telefonul, este unul dintre amicii care m-a invitat să particip la campania umanitară destinată oamenilor nevoiaşi din Munţii Apuseni. Îmi spune că este o familie într-un cătun din comuna Măguri Răcătău, cu doi copii, care locuiesc într-o cămăruţă, vai de ei. Deşi ar trebui să te impresioneze o astfel de descriere, după ce am văzut la acţiunea umanitară din primăvară, parcă aştept mai multe detalii. Ele vin. Este o familie cu doi copii: o fetiţă de şapte ani, Loredana, şi un băieţel de cinci ani, Adrian... Adrian are grave probleme de sănătate, fiind până la vârsta asta operat de mai multe ori, atât pe creier, cât şi la şold.

Prietenul meu mă cheamă să mergem până la cătunul Balta, din Măguri Răcătău să le facem o vizită. Mă şi pornesc spre Gilău, de unde urmează să mă urc în maşina sa de teren (altfel e aproape imposibil de ajuns până acolo). Pe drum, ne opreşte poliţia pentru un control de rutină – sunt mai multe echipaje, care după tragicul accident de azi dimineaţă, în care au murit doi tineri, opresc cam toate maşinile.

Mergem mai departe şi cam după o jumatate de oră părăsim drumul asfaltat şi intrăm pe macadam şi pe urmă pe drumul forestier. Este deja întuneric şi nu se vede prea bine în lateral, se simte însă destul de bine, plăcutul miros al lemnului de brad ars. Pentru moment, închid ochii şi mă gândesc la peisajul feeric care trebuie să ne înconjoare, la sania trasă de cai, la şemineul din cabană. Mă trezeşte însă la realitate prietenul meu: „uite cum ard noaptea rumeguşul şi rebuturile şi îşi acoperă toate urmele“. Desigur, este vorba de tăietorii de lemne, cei care în ultimii ani au vandalizat munţii prin defrişările lor masive. Cu tot întunericul de afară, la fiecare curbă sau schimbare de direcţie în care farurile maşinii luminează înspre pădure, se vad cioate de lemn şi, pe alocuri, grămezi de cherestea. Pe acest fundal, prietenul meu îmi dă mai multe detalii despre familie. Se numesc Bus şi sunt „clienţi fideli“ ai acţiunilor CERT Transilvania, fiind vizitaţi regulat de către voluntarii asociaţiei în ultimii trei ani. Nu ştie nici el foarte multe despre ei, doar că unul dintre copii are mari probleme de sănatate, neputând umbla sau sta în picioare. Tatăl său, cu toate posibilităţile lor limitate, le jurase voluntarilor CERT cu lacrimi în ochi că nu se va lăsa până nu îl va vedea pe băieţel umblând şi jucându-se normal.

Tot povestind noi, ajungem şi în cătun şi implicit la casa familiei Bus. Pe domnul Nicolae îl găsim în faţa casei şi în primă fază avem un mic şoc: e în curte şi lucrează cu nişte lemne. Ne întâmpină voios şi ne pofteşte în casă. La întrebarea prietenului meu cum se simte băieţelul, exclamă: „să-l vezi ce bine merge!“. Ajunşi în casă, găsim într-o cămăruţă de aproximativ 3 metri lungime şi 4 lăţime, pe cei doi copii şi pe mama lor. Asta e casa lor: dormitor, loc de joacă pentru cei mici, bucătărie, uscătorie, spălătorie – baie nu au în casă. Mă impresionează încă de la început ordinea şi curăţenia, şi în ciuda săraciei lucii în care e evident că trăieşte familia, copilaşii par fericiţi. Au hăinuţe frumoase, sunt curaţi şi au chiar şi o prăjitură cu mere pe masă. Totuşi, cu băieţelul ceva nu e în regulă.

Mama lui începe să ne povestească cum la naştere a fost diagnosticat cu „splina bifida, hidrocefalie interna şi luxaţie internă la şold, pe partea stângă“. Mă uimeşte în primă fază felul în care femeia îmi recită aceste denumiri ştiinţifice mult prea complicate pentru a le putea reţine, dar pe urmă îmi zice că deja a fost de atâtea ori în spital cu Adrian, încât le-a învăţat. Băieţelul, născut la Cluj, a fost operat la coloana la naştere, la un an şi opt luni la cap, are deja două operaţii la şold şi luni urmează şi a treia. Pe urmă, încă una la cap şi tot aşa. Şi toate astea până la vârsta de cinci ani. Urmarea: reuşeşte cu greu să umble (mai mult sprijinit sau cu o orteză pentru unul dintre picioare), trebuie să fie în permanenţă cu mama sa şi la cinci ani încă poartă scutece.

Fetiţa, o bijuterie de copilaş, ne arată mândră diploma cu Premiul I şi ne spune că vrea să se facă pictoriţă. O întrebăm ce vrea să îi aducă Moş Crăciun, însă tace. Mama ei ne zice că nu mai crede în el – trist, ca la şapte ani deja să nu mai crezi în Moş Crăciun. Totuşi, observăm că nu are acuarele acasă, doar la şcoală, şi cădem de comun acord că, dacă ar exista „Moşu'“, ar putea să îi aducă nişte acuarele. 

Mama ne povesteşte că „are noroc“ şi e angajată de la primărie ca asistent social al lui Adrian, iar soţul, lucrează ce poate şi ce prinde. Ne spune că nu îi place să lucreze ilegal la pădure (văzându-ne probabil expresia feţei în momentul sosirii noastre), dar nu are ce face. A încercat să îşi facă o firmă, dar nu a reuşit (îmi trec prin minte toate problemele şi complicaţiile pe care le ai când înfiinţezi o firmă şi toată birocraţia şi costurile pe care le ai pe urmă ca „patron“ - cum să reuşească asta omul simplu din vârf de munte?) şi acum lucrează ce şi cum poate, să pună ceva pe masa familiei. Locuiesc într-o casă cu două camere, proprietate a bunicilor: ei într-o cameră, bunicii în cealaltă. Iarna sunt în mare parte izolaţi, doar autobuzul care o duce pe Loredana la şcoală, îşi mai face curaj să urce până aici. Dar sunt fericiţi că sunt sănătoşi...

Şi atunci stai să te întrebi, ce şanse au oamenii ăştia, în vârf de munte, într-o săracie lucie – singura sursă de venit fiind munca în pădure (o industrie care i-a imbogăţit peste măsură pe unii, dar i-a adus pe cei care locuiesc în zonele astea în situaţii disperate de a comite ilegalităţi şi de a lucra noaptea pentru a se ascunde de eventulele controale, care vin la ei şi nu la cei care fură ca-n codru - la propriu), prinşi captivi între lumea pe care o ştiu ei şi cea pe care o văd zi de zi la televizor şi, o dată la câteva săptămâni, când merg cu Adrian la Cluj, la doctor? Cu toate astea, Nicoale, tatăl, concluzionează conducându-ne la maşină, că important e să fie sănătoşi şi nu se lasă el.

Daca el e aşa de optimist, atunci îmi permit şi eu să zic că nu avem voie să lăsăm un copilaş de şapte ani să creadă că Moş Crăciun nu există, sau?