Faraonul Sergiu Nicolaescu

Oricât de cinică ar putea să pară observaţia mea, am tot mai multe motive să cred că moartea lui Sergiu Nicolaescu s-a dovedit a fi fost un eveniment extrem de convenabil pentru mulţi şi a avut beneficiari multipli.

Una dintre ultimele dorinţe exprimată înaintea decesului de regizor, aceea de a fi încinerat, respectată cu orice risc de familia sa, ca şi apariţia meteorică a unui musafir neaşteptat la masa succesorală, lucru ce s-a demonstrat a fi până la urmă o neinspirată şi prost regizată  cacealma de presă, au amplificat discuţiile oricum nesfârşite, probabil şi ele parte a specificului naţional şi a psihologiei românilor, discuţii ce însoţesc invariabil trecerile în nefiinţă ale unor personalităţi mai mult sau mai puţin marcante ale vieţii publice româneşti. Punând în penumbră îngrijorări reale.

Moartea aceasta a servit Puterii căci a trecut în planul al doilea ezitările evidente, penibile şi amatoreşti ale guvernului Ponta cu privire la taxele şi impozitele locale, ezitări ce spun multe despre nesiguranţa viitoarelor politici fiscale ale Executivului. Dar şi despre ceea ce ni se pregăteşte. E vorba despre un detaliu ce, în alte condiţii mai liniştite şi mai raţionale, ne-ar fi putut duce cu gândul că situaţia economică a ţării e mai gravă decât ne-au lăsat să o credem în timpul campaniei electorale decidenţii politici şi că 2013 va fi, poate, chiar mai mult decât încă un an de austeritate. Până şi anunţul premierului cu privire la calcularea greşită a PIB-ului de către INS a trecut cvasi-neobservat.

Decesul lui Sergiu Nicolaescu a reprezentat deopotrivă un bun prilej de time out pentru fosta Putere care, măcar în intervalul scurs de la momentul înregistrării lui şi până azi, nu s-a mai aflat atât de frecvent în situaţia de a formula replici şi explicaţii deloc convingătoare, uneori chiar infantile ori caraghioase, la acuzele tot mai vehemente de cheltuire dacă nu frauduloasă oricum nechibzuită a banului public ori de comportament bugetar (şi nu numai) extravagant într-o perioadă în care aceeaşi Putere a impus curbe de sacrificiu populaţiei.

Trecerea la cele veşnice a regizorului Ciuleandrei a fost, de asemenea, mană cerească pentru televiziunile de ştiri care, măcar aşa, şi-au mai asigurat niscaiva audienţe din partea unui public din ce în ce mai greu de păcălit cu talk-show­­-uri politice tot mai indigeste şi mai amatoriceşti.

Un oaspete de seară

Miercuri seară, postul de televiziune România tv şi realizatorul Cătălin Striblea l-au invitat la o discuţie pe Ion Cărmăzan. Regizor de film fără operă, fără nici un film cât de cât demn de menţionat, vicepreşedinte al unei asociaţii profesionale fantomă, semnatar de eşecuri patentate în rarele lui treceri prin teatre (Pescăruşul la Constanţa, Romeo şi Julieta la un teatru particular din Bucureşti, înfăptuire anartistică, hidoasă care a murdărit scena de la Nottara ce i-a găzduit în chip neinspirat reprezentaţiile), autor al unui program de Revelion tv (difuzat post-Revelion), a cărui unică însuşire a fost aceea de a mai estompa amintirea de coşmar a Revelionului everachian de odinioară, Revelion pe care l-a întrecut în penibil şi de a atrage atenţia asupra degringoladei Televiziunii publice, condamnată la distrugere sub mandatul catastrofal al lui Elwis Săftoiu, cunoscut deopotrivă drept protejat al controversatului consilier din aceeaşi Televiziune pe nume Cristian Zgabercea, acesta din urmă renumit pentru distrugerea culturii constănţene, de conivenţă cu adormitul în intersecţii Nicuşor Constantinescu, Ion Cărmăzan s-a prezentat şi ne-a fost recomandat drept cel mai bun prieten al defunctului.

Dacă am îndoieli asupra prieteniei dintre Sergiu Nicolaescu şi Ion Cărmăzan, cele spuse de ambuscatul prezent în platou mi-au dat certitudinea că pe micul ecran se lăfăia abuziv mai curând valetul ori băiatul de casă al dispărutului, decât prietenul lui. Cel pe care Nicolaescu îl trimitea (domnul Cărmăzan a folosit în discuţie verbul a trimite, ceea ce ne arată că e vorba despre un comisionar) cu diverse misiuni. Nu ştiu dacă şi cu aceea de a-i face piaţa Maestrului.

Dar nu evocarea relaţiei de prietenie reală ori inventată mi-a atras cu adevărat atenţia. Ci mărturisirea d-lui Cărmăzan în conformitate cu care văduva regizorului şi apropiaţii acestuia şi ai Danei Nicolaescu plănuiesc executarea în termen record a unei statui a lui Sergiu Nicolaescu. Se are în vederea terminarea ei până către mijlocul lunii aprilie, dar şi amplasarea strategică undeva în Centrul Capitalei. Se proiectează chiar plasarea în interiorul monumentului a urnei funerare.

Aşadar, să ne reamintim. Faraonii aveau piramide şi temple funerare, Lenin a poposit mult timp după moarte în mausoleul de sticlă din Piaţa Roşie, liderii comunişti români şi-au dormit somnul de veci tot într-un mausoleu, din care nu i-au deranjat decât consecinţele Revoluţiei din decembrie 1989 la ale cărei scenarii a trudit regizorul, iar lui Sergiu Nicolaescu îi va fi rezervat un loc pentru odihna veşnică pe o arteră intens circulată a Capitalei. Adică în văzul marelui public. Acolo, Nicolaescu va beneficia de mica lui paramidă. Va juca post mortem rolul de faraon.

Planul dezvăluit miercuri seară de Ion Cărmăzan nu se poate să nu te ducă cu gândul că părtaş la alcătuirea lui ar fi putut fi Sergiu Nicolaescu însuşi. Ba chiar că şi astfel regizorul a dorit să îşi demonstreze, dincolo de moarte, unicitatea de care era ferm convins şi de care a făcut atâta caz în ultimii ani ai vieţii. Cu preţul unui ridicol asumat. Sau că, şi în acest chip, el şi familia lui ar vrea să sublinieze şi dincolo de moarte ideea că Sergiu Nicolaescu merită mai mult decât ceea ce îi putea oferi un loc de veci pe Aleea Celebrităţilor de la Cimitirul Bellu. Nu, Nicolaescu, nu putea fi în nici un caz egal cu toţi ceilalţi, nici măcar primul dintre egali, ci unic. Nu putea fi decât El, Supremul.

Oare un asemenea tratament nu compensează chiar sacrificarea unei slujbe religioase?  La urma urmei, slujba trece, statuia rămâne. Cel puţin teoretic.