Fără patos, despre criza imigranţilor

Evoluţiile recente privitoare la imigranţii proveniţi din zona Orientului Mijlociu şi a Nordului Africii reprezintă în momentul de faţă principala provocare cu care se confruntă nu doar Uniunea Europeană, ci Europa în general.

Evenimentele tragice ce se perpetuează în Marea Mediterană şi valul de imigranţi ce a trecut graniţele Europei impun o abordare coordonată, eficientă şi responsabilă din partea tuturor, pentru a demonstra că Europa are capacitatea de a face faţă cu succes unei astfel de crize, fără a-i fi afectate integritatea sau identitatea.

Riscurile de securitate pe care evoluţiile recente le implică, cu precădere în ce priveşte riscul infiltrării printre imigranţi a unor agenţi ai organizaţiilor teroriste, aduc în prim-plan necesitatea întăririi cooperării între instituţii cu atribuţii specifice de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate şi terorismului, în special din statele membre UE.

Pe plan extern, astfel de riscuri pot fi diminuate prin continuarea şi îmbunătăţirea măsurilor de întărire a frontierelor în cadrul misiunilor Politicii de Securitate şi Apărare Comună existente în zona Africii subsahariene, însă trebuie ţinut cont că nu doar dimensiunea teritoriului şi tradiţiile deplasării populaţiei vor spori dificultatea gestiunii frontierelor, ci şi posibilele acţiuni subversive ale unor grupuri teroriste.

Pe plan intern, este important ca Uniunea să meargă în primul rând pe calea reafirmării principiilor solidarităţii şi distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre în ce priveşte gestionarea acestui fenomen social global, ţinând cont, însă, că manifestarea solidarităţii între statele membre nu schimbă caracterul temporar al măsurilor. În acelaşi timp este necesar ca respectarea principiului solidarităţii să fie asociată şi susţinută de  principiul voluntariatului, păstrându-se un raport corect între solidaritate şi responsabilitate, o manifestare concretă a responsabilităţii fiind, de exemplu, securizarea frontierelor externe ale Uniunii Europene.

Este prioritară stabilirea unui sistem de urgenţă privind relocarea intra-UE a persoanelor care au nevoie de protecţie internaţională, inclusiv a unui sistem de distribuţie temporar pentru a asigura o participare echitabilă şi echilibrată a tuturor statelor membre la acest efort comun.                       

Consider că este datoria Comisiei Europene să întărească dimensiunea controlului democratic asupra măsurilor prevăzute pentru îmbunătăţirea politicii de migraţie şi de azil, inclusiv asupra măsurilor de urgenţă prevăzute. Rezolvarea cât mai extinsă a problemei legitimităţii şi controlului democratic în acest domeniu ar reprezenta şi o garanţie a relocării eficiente şi lipsite de tensiuni sociale şi economice.

Fluxul migrator creşte accelerat, ceea ce face extrem de dificilă gestionarea sa doar prin control la origine şi distribuire în state de relocare. Un număr de persoane cu un fundal educaţional şi social divers poate crea o presiune socio-culturală pe termen lung. În consecinţă, măsurile de integrare socială ar trebui să fie orientate şi pe acest orizont de timp şi să se adreseze nu doar imigranţilor, ci şi comunităţilor unde aceştia se vor stabili.   

Totodată, politica şi măsurile prevăzute trebuie să distingă între fluxul de migraţie generat de cauze obiective cum ar fi sărăcia sau conflictele – pe de o parte – şi traficul de fiinţe umane pe de altă parte. O asemenea abordare diferenţiată ar trebui să evite excesele împotriva imigranţilor, în aplicarea măsurilor de implementare a politicii de azil şi migraţie, dar să permită şi tratarea fermă a cazurilor de încălcare a legii.

Având în vedere amploarea fenomenului migrator, răspunsul Uniunii ar trebui să treacă dincolo de reforma politicii de azil şi de migraţie şi să includă formularea unei politici specifice, distincte, care să prevadă şi un set clar de acţiuni menite să asigure securitatea socială şi economică a statelor membre, similar mecanismelor prin care se asigură securitatea Uniunii în alte domenii cum ar fi energia.                                           

Cred că acţiunile care vizează combaterea cauzelor profunde ale migraţiei, inclusiv în statele de origine ar trebui să fie prioritare, minuţios planificate şi implementate, de vreme ce relocarea nu conduce la rezolvarea de fond a problematicii, ci numai la o rezolvare punctuală, temporară prin scăderea presiunii asupra unor state membre.

Este mai mult decât necesar ca în interiorul Uniunii să existe o asumare colectivă unui angajament politic în privinţa relocării imigranţilor în interiorul Uniunii, formulat însă în urma clarificării unor aspecte practice cum ar fi implicaţiile financiare, riscul apariţiei unor mişcări secundare, situaţia capacităţilor naţionale de recepţie, integrarea persoanelor relocate în ţara gazdă, durata de relocare, precum şi aspecte privind returnarea.

Cred, în egală măsură, că Uniunea Europeană nu este singură în acest proces. Este de dorit o intensificare a cooperării cu ONU, din cel puţin două considerente: sprijinul umanitar pe care îl poate oferi în zonele de conflict şi misiunile de menţinere a păcii pe care le poate lansa sau consolida în zonele de interes pentru Uniunea Europeană.

România a pledat pentru o abordare echilibrată în stabilirea nivelului de angajament pentru statele membre în procesele de relocare, luând în considerare contribuţia semnificativă pe care unele state membre o au la acţiunile derulate de agenţiile europene în materie de azil şi migraţie, precum şi a altor elemente de interes în proces, precum capacitatea actuală de primire şi implicaţiile de natură logistică şi financiară pe care le determină consolidarea în perspectivă a acestor capacităţi, aspecte de natură economică şi socială care să reflecte, de o manieră cât mai obiectivă şi posibilitatea statelor membre de a se angaja într-un efort sporit.