Falsa problemă a „unificării dreptei”

Ideea de „unificare a dreptei” e doar o utopie fără suport ideologic şi practic. România nu oferă contextul politic şi social în care ar putea funcţiona doar două partide mari.

În discursul politic, preluat de regulă întocmai de mass-media, apare adeseori ideea de „unificare a dreptei”. Primul moment în care îmi amintesc că a fost lansată această temă este lansarea de către T. Băsescu, într-o emisiune a lui Stelian Tănase la TVR undeva prin 2005 sau 2006, a ideii unui „partid popular”, care să înglobeze şi PD, şi PNL. Posibil să mai fi existat şi alţii înaintea lui care să fi vorbit despre asta.

În orice caz, tot mai mulţi exponenţi ai partidelor autoproclamate de dreapta - dar în special ai PDL, FC sau disidenţi din PNŢCD - vehiculează ideea „unificării dreptei” ca pe o necesitate, un scop care, odată atins, ar trebui să ducă la... nu ştim exact la ce. La o reprezentare mai bună a românilor? La politicieni de dreapta mai buni, mai competenţi sau mai coerenţi? Nu e foarte clar, dar cert e că e musai să se întâmple. Trebuie să se treacă peste orgolii şi să avem un singur (probabil) partid de dreapta. 

Acest lucru nu se va întâmpla prea curând şi nici nu ar fi bine să se întâmple. În mod eronat se face de multe ori comparaţia cu Marea Britanie, unde ar exista un partid mare de dreapta (conservatori) şi un partid mare de stânga (Laburiştii). Doar că nici acolo lucrurile nu mai sunt de mult atât de simple. Există liberal-democraţii care au reuşit să spargă în sfârşit barierele puse de sistemul electoral între voturile exprimate şi mandatele obţinute, astfel că vorbim de trei partide mari în sistemul britanic. Lor li se adaugă cele două partide anti-europene - UKIP şi BNP - care nu au reprezentare naţională, dar sunt vizibile şi extrem de vocale în preajma alegerilor europene, câştigând mandate fără probleme sub auspiciile sistemului proporţional. 

Mai mult, nici în alte democraţii puternice nu prea întâlnim o delimitare atât de clară între stânga şi dreapta, deşi există sisteme de partide precum cel spaniol sau cele scandinave care se apropie întrucâtva de acest „ideal” al partidelor unice de stânga sau dreapta. Motivul pentru care unificarea dreptei este o falsă problemă - sau, mai bine zis, un fals deziderat - ţine tocmai de faptul că realitatea este rareori atât de simplă. Este extrem de greu, dacă nu imposibil, să aproximezi preferinţele politice ale oamenilor atât de uşor, să separi lucrurile atât de categoric. În ştiinţele politice, folosirea axei stânga-dreapta este tot mai rară sau este acceptată ca un continuum - poţi fi „mai la stânga” sau „mai la dreapta” - dar folosirea acestor categorii în sensul promovat de politicienii româneşti este de fapt o reducere la absurd.

Tocmai de aceea este mai sănătos să ne raportăm la familii politice sau ideologice, pe care le putem plasa pe o axă stânga-dreapta. Şi acestea au apărut tocmai din nevoia de a acomoda preferinţele vaste ale oamenilor. În plus, există oameni care sunt interesaţi doar (sau cu prioritate) de anumite subiecte politice - precum protecţia mediului, motiv pentru care apar partide ecologiste, sau drepturile unei anumite minorităţi etnice, ceea ce duce la apariţia partidelor etnice. Practic, oferta de partide este determinată de cererea venită din societate.

În România, ideea de partid unic al dreptei a venit probabil din dorinţa unei contraponderi serioase la PSD, faţă de care nimeni nu mai are dubii că reprezintă un partid unic pe culoarul de stânga. Doar că, de exemplu, e extrem de greu să contopeşti ideologic liberalismul progresiv din punct de vedere al drepturilor sociale cu conservatorismul (mă raportez la teorie, mai puţin la ce promovează partidele noastre). Există un numitor comun, la un nivel mai abstract, care promovează o implicare mai redusă a statului în economie, dar partidele, mai ales cele mari, sunt forţate să intre în chestiuni practice, iar lucrurile se diferenţiază repede. 

Un argument în plus este sistemul electoral. Sistemele majoritare (sau cum greşit le numim în România „uninominale”) sunt asociate de regulă cu partide mai puţine şi mai mari, dar cele proporţionale permit şi chiar încureajează formarea de partide care să reflecte diversitatea de opinii din societate, până când sistemul se autoreglementează şi se ajunge la un echilibru (sigur că nu la o stabilitate perfectă) în ceea ce priveşte numărul, dimensiunea, şi raportul de forţe dintre partide şi poziţionarea lor în spaţiul politic. 

Utopica „unificare a dreptei” ar însemna o simplificare extremă a peisajului politic, iar asta vine în contradicţie cu lipsa de instituţionalizare din sistemul nostru de partide. Faptul că putem avea cu uşurinţe struţo-cămile ideologice precum USL (şi mai înainte Alianţa D.A. sau CDR), formate pentru a se opune unui adversar politic individual (Băsescu, Năstase, Iliescu) şi validate cu seninătate de electorat, sau faptul că un partid precum PPDD poate apărea peste noapte (şi dispărea la fel de repede), arată că preferinţele exotice ale românilor nu vor fi niciodată compatibile cu doar două partide mari, plus UDMR.

Prin urmare, propagarea ideii de unificare a dreptei are ca rol familiarizarea electoratului cu ideea de Partid Popular, pe cale să fie lansat, pe modelul PPE, exemplul clasic de partid umbrelă format la nivel european în care se regăseau diferite partide considerate de dreapta, dar care el însuşi s-a scindat între timp. Sau e doar o iluzie care consumă energii inutile, alimentată de o altă falsă idee, aceea că în România ar exista un „electorat de dreapta”. Electoratul român e prea puţin matur, e sensibil la tactici populiste şi exprimă un vot puternic emoţional, influenţat de personaje şi nu de principii ideologice. Cel mult e un electorat mai degrabă de stânga, dar nici de asta nu sunt convins. Şi sunt destul de sigur că promotorii unificării dreptei nu sunt atât de naivi încât să se bazeze pe iluzia electoratului de dreapta ca bază electorală durabilă.

Aşadar, în loc să vânăm proiecte politice mari şi utopice, ar fi mai bine dacă fiecare partid ar manifesta mai multă seriozitate şi mai multă rigoare în promovarea principiilor politice deja asumate. Nu avem nevoie de uniformitate ideologică (două partide mari şi puternice nu sunt atât de diferite de un partid mare şi atotputernic!), ci de dezbateri reale, despre principii şi politici, menite să ducă la luarea unor decizii bune şi argumentate.