Există ieşiri?!

Inundaţii cu veşti proaste, blocaje multiple şi dezvăluiri ruinătoare pe domenii dintre cele mai importante. Costuri directe, involuţii instalate extins şi surse dintre cele mai toxice, pe multiple planuri.

A devenit o rutină parcurgerea unor proceduri juridice, uneori marcate de sancţiuni mai mult sau mai puţin severe pentru jucătorii publici implicaţi.

Trecutul împovărat de crize şi scandaluri, prezentul bulversat de incertitudini, aşteptări dintre cele mai dureroase.

România apare în lume ca o ţară aflată sub ocupaţie. O autoinvazie atotcuprinzătoare şi constantă.

Ar putea fi o "introducere" într-un final istoric. Desigur, nu pentru prima dată în istoria neamului. Prin ceea ce s-ar putea invoca drept o "vocaţie", o predispoziţie sado-masochistă sau poate o simplă, banală expunere la a fi băgat în seamă ("Se uită lumea şi la noi... La necaz, căci la succese... se bagă alţii în faţă!...").

Deci, eticheta ar fi aproape completă.

Să fie oare, chiar imposibil, în ţara în care vieţuim, să ieşim la liman? Să accesăm un teren de joc limpede definit cu abordări pe cât de simple, directe şi aplicabile, să punem în practică şi în valoare resurse existente, acum ignorate sau risipite?!

Să fim dependenţi în derularea mecanică, la vedere, cu rutine căzute în banal, ca o sursă menită să irosească energia colectivă, disponibilităţi umane semnificative?!

Chiar nu mai putem face nimic?!

Adică, altceva, altfel?!

Schimbând perspectiva se ivesc nu puţine câmpuri de operare. În care voinţa de restart, dublată de o viziune limpede şi coeziune ar putea reorienta evoluţia curentă către alte orizonturi.

O sursă de deschideri accesibile derivate din realitatea curentă, nu din simple visări, speculaţii sau jocuri de putere. Un teren pe care deja ne mişcăm, rătăcim, ne "facem că plouă"... Dar pe cât de prezente, pe atât de distincte cărările bătătorite, pline de gropi ale ultimilor ani.

Totuşi, la vedere. Pentru cei care fac diferenţa. Îşi asumă perspectivă limpezită şi sunt disponibili pentru interesul public, pentru comunitatea căreia îi aparţin. Mai cred că România există.

Iate câteva trasee...

·        Un leadership cu viziune, capabil să genereze coeziune şi curaj în asumarea transformărilor.

Viziune dincolo de mlaştina în care ne bălăcim stresaţi de dezvăluiri, acuzaţii şi reproşuri reciproce 25 de ore pe zi...

Cred că putem ieşi pe uscat, urmând oameni capabili, cu integritate, cu identitate asumată. Şi desigur, cu o implicare directă în dinamica reală. Pe domenii, indicatori exacţi, evitând capcane, aliaţi falşi şi "finanţatori" de culise.

Avem în jurul nostru astfel de oameni. Merită susţinuţi. Merităm să ne ia în semă. Cine face primul pas?!

·        Desigur, pentru asta e necesară desprinderea de trecut. De cel deja împachetat în dosare recente, care domină prezentul şi ascund viitorul.

Dependenţa de trecut pare implacabilă la români. După 25 – 26 de ani  nu ne-am despărţit de trecut. Nici de cel anterior bolşevismului.

Oare de ce?! Simplu. Despre trecut oricine poate spune orice şi poate rămâne convins că are dreptate. Poate chiar are...

Capcana ţine de lenea de a veni într-un prezent inspirat de viitor. Viitorul posibil, aproape sigur.

Avem resurse pentru un "turning point"? Cred că avem. Cine se bagă?!...

·        Accesul la "viitor", rămâne o vocaţie, o datorie publică de relevanţă maximă, cu un rol major în gestiunea realităţii.

Există meserii şi meseriaşi ai anticipării, ai descifrării şi abordării acestei "realităţi" potenţiale. Stăpânii reali, efectivi ai prezentului sunt printre aceşti jucători.

Avem astfel de oameni.

Avem şi şmecherii care sunt talentaţi în promisiuni de mare amploare pe teme dintre cele mai dureroase.

Demagogia conduce România!

De ani. Către nimic.

Dar există resurse calificate pentru a identifica, ordona, "pune în pagină" trasee majore pentru gestiunea treburilor publice pe o cale autentică, reală, dedicată interesului public.

·        Desigur, nu ar fi suficiente doar potenţialul şi demersurile profesionale, calificate academic, de proiectare a viitorul accesibil.

Ar fi o nouă bibilotecă de utopii...

"Nodul de la aţă" vine, ţine, se susţine prin recunoaşterea colectivă, publică şi desprinderea de trecutul încă prezent pe multiple planuri.

Fapte, tendinţe, informaţii şi experienţe nenumărate califică populaţia României să facă acest pas.

Nu prea mai sunt "secrete" despre epocile trecute. Ca sume de iluzii şi nostalgii. Dimpotrivă, au eşuat în ridicol, uneori în crimă individuală şi colectivă, în repudieri interne şi internaţionale. Nu mai există "resurse" pentru îndoieli. S-a aprins lumina în dormitor.

O limpezire colectivă dispune de suficiente premise pentru a se consitui direct, specific şi aprofundat o agendă critică, până de curând împovărătoare pentru mecanismele de reacţie şi prezenţă publică.

Trezirea recentă, in piete, ar putea deveni un "boule de neige", care rostogolindu-se de la criză la criză, să genereze  o masă critică pozitivă deschisă la transformare. Lumea ar fi mai mult decât o populaţie. Ar deveni un foactor real, cu o dinamică proprie şi s-ar transforma într-o sursă de putere centrată pe viitor şi modernitate.

·        Desigur, toată această redevenire şi implicare novatoare se va confrunta pe termen mediu cu o colecţie de capcane îndelung instalate şi accesate de-a lungul anilor.

Un pachet de rutine colective, comunitare, instituţionale, care au dominat lumea şi practica uzuală în România. Şi ar putea continua să domine, la nivel de "soft", anii care vin.

Le cunoaştem, le recunoaştem, uneori "parcăm" comod în aceleaşi stări şi practici falimentare la care se pricep aleşii neamului şi alegătorii care îi readuc în prim plan. Dependenţa de capcane rămâne una dintre principalele vulnerabilităţi.

Dar, tocmai buna lor cunoaştere poate deveni cel mai bun instructaj pentru a le arunca la coş. Nu trebuie să aşteptăm din expertize externe, desigur vitale, nici din reproşuri de la parteneri internaţionali, pentru a le judeca la adevărata lor nimicnicie ca surse de irosire de resurse, energie umană şi oportunităţi deja prezente în realitatea curentă.

Să ieşim din sado-masochismul coelctiv.

·        O surpriză plăcută în activarea noilor resurse constă în aceea că ni se va deschide accesul către alte incercari şi oportunităţi.

Iată de ce, disponibilitatea, curajul şi implicarea în activitatea acestora face deja parte din "piaţa iniţiativei".

Noile resurse sunt deja la îndemână!

"Îndemânarea" ţine de mâna potrivită la locul necesar şi mai ales la momentul potrivit.

O nouă cultură a managementului public este pe cale să pătrundă, să fie recunoscută şi asumată, generând efecte directe în cele mai diverse domenii.

Doar că încă nu suntem obişnuiţi cu veştile bune.

Deşi rezultate pozitive, chiar performanţe instalate clar şi deplin în spaţii semnificative nu lipsesc.

Rămâne să reactivăm în percepţia şi mentalul colectiv, în practica uzuală deprinderea de a avea acces la resurse noi, bine utilizate, cu finalizări de succes.

·        Redescoperirea noţiunii de "SUCCES" rămâne o prioritate pe piaţa experienţei colective. Pe cale de a fi asumată, preţuită şi valorificată în sens larg.

Românii, ca oameni simpli, comunităţi şi, desigur, ca naţiune au acumulat nenumărate necazuri, eşecuri, amânări. Deci, doinim... Poate, nu puţini au ajuns să nu-şi mai imagineze succesul ca ceva posibil, amplu, ancorat în lumea în care trăim. Desigur, succesul de substanţă, cu început pozitiv major şi beneficii larg accesibile.

Uşor comic, succesul nu este suficient să aibă loc, este esenţial să fie şi cine să-l recunoască, să se bucure că s-a întâmplat. Ca un beneficiu individual şi colectiv. Şi de ce nu, al neamului.

Avem în faţă o experienţă la care merită să muncim. Să ne susţinem. Să ne bucurăm.

·        Siguri pe lume. O ţară de orfani, priviţi cu reţinere, trimişi adesea acasă sau posesori ai unei colecţii de ratări, întârzieri, devieri de la procese globale de primă mărime şi importanţă.

(N.B. Experienţa utilizării fondurilor europene alocate României este strivitoare)... Nişte corigenţi, la marginea Europei, în spaţii cu expunere ambivalentă, sub influenţe contradictorii şi intenţionalităţi ostile multiple.

O experienţă recentă (20 de ani) pe cât de toxică şi costisitoare, pe atât de clară pentru a fi înlocuită cu o nouă abordare.

Ştim cu toţii de ce să ne ferim. Cu privire la alţii, dar mai cu seamă la noi. Am aflat destule despre calea de succes.

Nu rămâne decât să credem că şi noi facem parte dintr-o lume instalată pe dinamica unui progres regional, european şi global. Că dispunem de resurse importante şi prin prezenţa noastră acoperim un spaţiu strategic şi problematic de primă mărime.

Rămâne să renunţăm "a vinde România la bucată" (păduri, petrol, aur, pieţe ş.a.). Să redevenim stăpâni în propria noastră ţară.

Pur şi simplu.

Experienţa acumulată, desigur contradictorie, amplă, poate fi considerată o resursă de prim ordin pentru limpezirea colectivă prezentă şi viitoare, pentru elaborarea unei poziţionări pe cât de realiste, pe atât de ambiţioase şi desigur, pentru susţinerea unor abordări colective bine sincronizate cu tendinţele instalate.

România reprezintă o piesă de primă mărime în jocurile strategice nu doar la nivel regional. De neînlocuit.

Ar merita să înţelegem cum se gândesc la noi oameni de top în diverse poziţii, atunci când evaluează, proiectează şi decid în gestiunea dinamicii europene şi globale.

Nu suntem o periferie uitată!!

Suntem în linia întâi.

Să ne asumăm condiţia, rolul şi misiunea pentru a acoperi temeinic atât interesul naţional cât şi responsabilităţile asumate pe plan extern. Un joc fain în care nu de puţine ori am fost la înălţime.

P.S. Scuze pentru deranj. Sper că nu v-am stricat seara...