„Eu am renunţat la Christos pentru tine”

Din zona „vinovată" a culturii mele cinematografice, îmi vine în minte o scenă din "Sex and the City", serial pe care, cu riscul de a-mi dezamăgi cititorii prea exigenţi, mărturisesc că l-am urmărit cu plăcere.

Unul dintre personajele principale, Charlotte York, îndrăgostită până peste cap, după tribulaţii şi eforturi de tot soiul, se convertise la iudaism pentru Harry, un partener improbabil după toate canoanele, dar, cum avea să se contureze din condeiul scenaristului, jumătatea ei. În euforia momentului, Charlotte pregătise cu pompă şi emoţie prima lor cină de Sabat şi îşi aştepta iubitul. El, ajuns acasă, vădit bucuros să o vadă şi incitat papilar de bunătăţile pregătite, era cu atât mai entuziasmat cu cât ajunsese exact la timp pentru punctul culminant al meciului echipei favorite, cu efect potenţiator de gust pentru cina delicioasă care se anunţa. Ea însă îl roagă să închidă televizorul. Era inadmisibil ca zdroaba ei să treacă în plan secund, trivializată de un vulgar meci de baseball. El pledează rugător, ea comandă neînduplecată. El refuză şi iubita fariseică sfârşeşte previzibil prin scoaterea isterico-emfatică a asului din mânecă: „Eu am renunţat la Christos pentru tine şi tu nu poţi renunţa la un meci?!", iar Harry, în replică : „Dacă o luăm pe drumul ăsta, e fără sfârşit... Eu am renunţat la Christos pentru tine! Du gunoiul! Eu am renunţat la Christos! Strânge-ţi şosetele!" 

De fapt, sindromul e comun, descriind plastic-cinematografic un tipar de relaţie amoroasă - darul otrăvit şi expectanţa gratitudinii perpetue. Orice faptă, orice gest, orice mângâiere, fiece dăruşag sunt secondate negreşit şi imediat de sublinierea valorii lor (în special emoţionale), a atenţei implicate, a sacrificiului pe care l-au presupus. „Filantropul" ţine riguros ca un contabil socoteala, aşteaptă mereu ceva în schimb, cântăreşte prestaţii, vânează probe de recunoştinţă, taxează grabnic ingratitudinea. Partenerul e de fiecare dată sub presiunea răspunsului automat identic, sub povara inferiorităţii permanente, strident evidenţiate. Cadoul devine pedeapsă, bucuria dăruitorului e sufocată de aşteptările sale şi dezamăgirea neîmplinirii lor, iar naturaleţea partenerului amputată de incapacitatea sa, constant subliniată, de a fi la vreodată la înălţime.

Şi cea mai devoratoare formă a unei astfel de relaţii e cea în care „darul" e iertarea unei culpe, când unul dintre ei greşeşte esenţial, iar celălalt, ca tribut iubirii care învinge totul şi datorită naturii sale milostive, decide depăşirea momentului întru salvarea comuniunii. Într-o astfel de relaţie însă, iertarea nu e decât o iluzie cu efect retard de prelungire a agoniei protagoniştilor. Sublinierea la nesfârşit a culpei trecute, declarativ graţiate, aducerea la rampă a propriei generozităţi la cel mai mic derapaj, cu efect premeditat de şah mat, însoţită de pretenţia recunoştinţei eterne, schimbă finalmente rolurile şi transformă victima în agresor şi viceversa, dar, mai ales, consumă, macină până la dezagregare uniunea amorezilor, reducând-o la relaţia dintre zână şi prinţul devenit cerşetor.

„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.”  (E. Ionescu)