Este I. D. Sîrbu un mare nedreptăţit al literaturii române? (II)

Ar fi scris Sîrbu pagini mai bune dacă ar fi scăpat de experienţa puşcăriei? Mă uit la ce a produs în aşa-zisa libertate, în cei cinci ani dinainte de a fi închis (de ajutor, aşezarea cronologică a evenimentelor de către Lelia Nicolescu în „Ion D. Sîrbu despre sine şi lume”, editura Scrisul Românesc, 1999).

În 1952 considera creaţia de sertar ca fiind „cea mai nobilă dintre chemările înalte ale astei vremi”. În ’53, literaţii clujeni, Negoiţescu, Balotă, Enescu, Sîrbu însuşi profitau de „sihăstria splendidă şi reconfortantă” a camerei rezervate lor la clinica de neuropsihiatrie. În ’54 lucra la un dicţionar al literaturii şi i se repartizaseră spre definiţie cuvintele „artist”, „beatitudine” şi „cinism”. „Dacă nimic nu va rămâne după mine”, nota „sper totuşi să dau o frumoasă definiţie cinismului”. În ’56 Oskar Lemnaru îi spunea: „Încă e bine! Încă e bine până când ăştia mai cred că au nevoie de noi”. În ’57 îi apare scenariul „Bivoliţele” în revista Film, citeşte piesa „Frunze care ard” la colocviul de teatru de la Sinaia şi câştigă premiul I. În septembrie, este arestat pentru omisiune de denunţ.

Au aceste texte forţa mărturisirilor din închisoare sau din lagărele de muncă? Începând cu „Banditule, scoate şireturile, cureaua, ceasul, proteza din gură: vino să te tundem; scoate pantalonii să primeşti 25 de lovituri la cur. ; De ce?; Fiindcă întrebi”. Trecând prin anchetele, inclusiv cu Tudor Vornicu, profesionistul ce dă astăzi numele unei şcoli de televiziune, pe atunci căpitan de Securitate care îi spunea scriitorului că dacă nu colaborează îi vor rupe şira spinării şi îi vor topi manuscrisele. Şi până la iarna în care tăia stuf, în crivăţ, încălţat în opinci făcute din anvelope vechi şi înfofolit în cârpe, alături de ceilalţi deţinuţi, în Balta Brăilei. De la 5 decembrie până la 15 martie, nimeni nu s-a spălat, nimeni nu s-a bărbierit, după cum ştim tot din mărturiile sale.

Marele câştig al lui Sârbu pare să vină din anii irosiţi, de acolo îşi trage puterea de a mărturisi ceea ce alţii continuă să mintă sau să tacă. Anii de puşcărie cântăresc greu în marile cărţi ascunse pe care le-a risipit în jurnal, în „Adio, Europa!”, în epistolele pentru prietenii cerchiştii, „puii de domn” de care s-a simţit legat până la moarte.

Una despre copilăria petrileană şi băiatul care curăţa cu degetele zdrelite, într-un atelier, praful de pe nişte trapeze, înjurat de un bărbos cu mutră de popă, şi cum avea să descopere, peste 30 de ani, că fusese vorba despre Coloana Infinitului şi că bărbosul era Brâncuşi.

Alta despre tinereţea lor prinsă în cleşti. Cu Nego, în cămaşă verde, în faţa Poştei din Sibiu,  cu pistolul mitralieră de gât. Gary Îi ia pistolul şi îl duce acasă. Cu venirea comuniştilor şi planurile de evadare spre Apus: să treacă graniţa la unguri, apoi în Italia. Nego şi Balotă au valută forte şi aur. În 47 spuneau: „La vară plecăm cu orice preţ!”. Şi au rămas.

Îşi dă seama, când Nego, Regman, Doinaş se înscriu în Partid: „în spiritul dogmatic, tendenţios, riguros programat al partidului comunist nu văd cum se vor desfăşura talentele lor libere, subtile şi estetizante”; „societatea din jur e greşită şi contraindicată pentru esenţa şi sensul nostru”; „destinul ce-ţi este rezervat: să îţi prostituezi idealurile pentru ca să serveşti încarnarea răului şi a minciunii. Să asişti din viaţă la înmormântarea propriei tale inteligenţe, să fii destinat să înveţi oamenii nu să cunoască şi să ocolească răul, ci să-l accepte şi să-l justifice”.

Şi mai apoi: „Ieri am defilat între Blaga şi D. D. Roşca în faţa lui Vasile Luca şi Petru Groza: cu pumnul ridicat în ritm de lozinci”. Li se cere să scrie un articol în care să scrie că Blaga face baie gol cu fiica lui nubilă. Îl întâlneşte pe acelaşi Blaga într-o clinică, tremurând de frică, nebărbierit. I se propusese să fie preşedintele Partidului Naţional Popular, refuzase, dar era ameninţat, îi era frică să nu fie ucis. „Dacă păţesc ceva, tu eşti martor că nu am murit de uremie”. Noroc că George Călinescu s-a oferit voluntar să fie el preşedintele PNP. Sîrbu ar fi fost îndreptăţit să scrie cartea asta a lui Marin Preda.

Sau una despre soldăţia stranie pentru vremuri de război, cu multe permisii şi concedii de examen. În scrisorile sale, numărul zilelor petrecute pe front nu e niciodată acelaşi: 935, într-un loc, altă dată 1.083, altă dată 1.753. Avea o explicaţie pentru contradicţiile din aceste amintiri la a căror înfrumuseţare lucra necontenit: „Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori – trebuind de fiecare dată să mint puţin – încât acum nu mai ştiu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt, ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură”.

Nu ştiu dacă omul Ion D. Sîrbu se confunda cu acest erou despre care scria. În scrisori şi în Jurnal, Gary a ştiu să facă din viaţa lui un excepţional roman, cu un personaj seducător, care m-a vrăjit. Îmi amintesc că, după ce i-am citit prima dată „Traversarea cortinei” m-am dus să caut adresa găsită în carte. Am intrat în bloc, nu exista interfon, am ajuns în faţa uşii şi am stat câteva minute acolo, fără să îndrăznesc să bat. Am plecat, lăsând mărţişorul pentru doamna Lizzy în cutia poştală. Mă emoţionase o mărturisire de-a sa: „Pentru mine, în copilărie, bucuria cea mai autentică, totală, consta în mirosul de pâine la cuptor, bunicul scoţând stup şi dându-mi un colţ de fagure plin, cositul pe rouă, dimineaţa, prinderea cu mâna a unui păstrăv, dormitul sub şubă în podul cu otavă, şuşuitul laptelui muls în şişter, botul umed al viţelului, strugurii mâncaţi cu pâine şi caş dulce”. Desigur, şi portretul făcut de scriitor personajului însoţitor, „coeficientul meu de singurătate” devenit „cuminţenia acestui pământ” sau „darul lui Dumnezeu pentru toate păcatele mele”. „Chiar dacă nu aş fi scris nicio carte, nu aş fi strălucit nicicând şi niciunde, dar aş fi avut parte de dragostea unei femei ca Lizi, soţia mea, înseamnă că nu am trăit degeaba”, spunea.

Îmi imaginam cum l-a vegheat în ultimele luni, cum l-a îngrijit la spital şi acasă, cum i-a gătit şi s-a chinuit să îi dea să mănânce, cum i-a dus scrisorile la poştă. Ştiam că în concreteţea ei, suferinţa nu are frumuseţea de pe hârtie, tata murise de cancer în gât înaintea lui Sîrbu, mama de curând, tot de cancer. Presupuneam că n-a fost uşor, oricât de tare ar fi fost Gary în scrisori, unde şi-a aşteptat sfârşitul demn, fără să se văicărească, fără să-şi plângă de milă.  „Pentru prima dată în literatura română cineva scrie un îndreptar, o carte, o meditaţie asupra artei de a muri frumos”, spunea Cornel Ungureanu. Încă o carte ascunsă a lui Ion D. Sîrbu.