Erdogan, cu acordul ruşilor, americanilor şi în umbra Chinei, amorsează planul „Siria +“

Dimensiunea evenimentelor din zona Maghreb, subiect neinteresant pentru România care a pierdut după 1989 - din indolenţă şi neştiinţă diplomatică - toate canalele foarte puternice de interese multiple cu care era legată odinioară de ţările din regiune, are în acest moment o importanţă enormă, cu mult peste ceea ce ar putea fi definit drept „problemă regională“.

Acest lucru a fost intuit mai demult de către unii dintre jucătorii externi tradiţionali în trasul sforilor, fie în numele unor relaţii post-coloniale şi al comunităţii formate cu de-a sila în cultură şi administraţie, fie, mai nou, a celor care-şi extind zonele de influenţă, în primul rând economică, dublându-le cu o prezenţă de securitate îndestul de puternică încât să le asigura investiţiile. Iar asta se face direct şi indirect. Cu un model care a fost pus în operă cu mare atenţie, urmărindu-se eficienţa fiecărei mişcări în teren şi lăsând lucrurile să de dezvolte, chiar păstrând aparenţele conflictuale, tocmai pentru a vedea cât de rapid şi complet este gata lumea occidentală să cadă în plasa ţesută cu atâta grijă.

Acesta a fost planul privind Siria, cu doi actori de bază, Rusia şi Turcia, având susţinerea totală şi implicarea Iranului, cu mult mai profundă decât s-a crezut vreodată. Alegerea Siriei ca ţară-pivot pentru proiect a fost departe a fi întâmplătoare, cu Putin ca incontestabil şef de şantier. Siria reprezintă centrul fizic inconturnabil pentru orice proiecţie de putere la scara Orientului Apropiat, cu atât mai mult cu cât Trump decidea retragerea americanilor din cele mai multe baze importante începând din Afganistan, apoi chiar din Siria şi din Irak.  Sira devine, pentru prima oară în istorie, echivalentul unei baze militare multiplex pentru forţe terestre, maritime şi aeriene prin intermediul cărora ruşii pot închide ermetic spaţiul de intrare în Orientul Apropiat şi cel proxim al Mediteranei de Est.

Libia are exact aceleaşi argumente geostrategice, combinaţie ideală de trei avantaje: asigură controlul coridoarelor strategice din centrul Mediteranei şi al zonelor de extracţie, poate fi bază de plecare pentru operaţiuni militare la nivelul Maghrebului şi, cel mai important, în adâncime, înspre vastele şi uluitor de complexe bogăţii subterane din teritoriile Africii Sahariene. În plus, poate „închide“ ermetic, după model turcesc, toate circuitele de migraţie ilegală înspre Europa. Sau, exact cum ameninţă Turcia, le poate deschide, ameninţând burta moale a Europei, adică statele din sud şi centru, niciodată posibil de apărat integral.

Evident, ca şi în cazul Siriei, mai există raţionamentul legat de rezervele de petrol şi gaze, o miză excepţională într-un context foarte special, foarte bine definite de nigerianul Mahaman Laouan Gaya, secretar general al Origanizaţiei producătorilor africani de petrol. Vorbind pentru Financial Afrik, el spunea că: „În SUA, după două secole de exploatare intensă, rezervele convenţionale de petrol şi gaze sunt pe cale să se epuizeze, fiind în plină dezvoltare producţia hidrocarburilor neconvenţionale (petrol şi gaz de şist). Şi în Orientul Mijlociu, exploatările petroliere au deja un secol vechime şi, acum, estimările rezervelor de petrol din regiune sunt subiectul unor discuţii în contradictoriu. ...În Marea Nordului, petrolul numit «Brent» este practic pe cale de dispariţie, la modul fizic. În ce priveşte continentul african, intrat tardiv în era modernă a petrolului, doar patru ţări au început în anii '60 o producţie modestă de petrol. Azi avem 20 de ţări producătoare de petrol şi încă 30 în care se desfăşoară operaţiuni de explorare. Continentul este constituit în întregime din bazine sedimentare....Continentul poate însemna aproximativ 13-15% din rezervele mondiale de hidrocarburi, plus că, în ultimii ani, o treime dintre sursele noi descoperite se află în Africa“. Adăugaţi la asta perimetrele naţionale maritime unde se găsesc rezerve mari şi unele chiar necartografiate, şi aveţi o imagine corectă asupra potenţialului la care foarte multă lume doreşte o cale de acces.

Complicat deoarece, în această regiune, vechile puteri coloniale europene nu mai au forţa necesară pentru a-şi impune prezenţa, americanii slăbesc din ce în ce mai tare prezenţa în zone în care, de deceniii, aveau companii de extracţie. Atunci cine vor fi noii beneficiari, în ce condiţii se vor putea impune noile zone de influenţă şi, mai ales, cine va fi operatorul agreat (de voie sau de nevoie) care să asigure acum împărţirea teritoriilor de joc?

Aceasta este, în opinia mea, miza extrem de importantă a scenariului „Siria+“, operatorul principal fiind Erdogan, singurul care a oferit o „soluţie musulmană“ (nu islamică, ci musulmană declarat moderată) care să o facă acceptabilă pentru ruşi şi protejaţii lor egipteni, pentru europenii obosiţi să explice acasă eşecurile succesive ale tentativelor de a pacifica zona şi de a avea un ce câştig, pentru americani care ştiu că nu mai au cum să impună a un scenariu unilateral de forţă într-o regiune care le devine ostilă.

Asta face ca, acum, după ce Turcia este pe cale să câştige militar în Libia (culmea, folosind în luptă doar trupele de mercenari sirieni), cucerind toate bazele importante ale mareşalului Haftar, Erdogan să iasă în faţă cu marea sa soluţie de pace. El mizează că va fi negociatul viitoarei înţelegeri, asta după ce, duminică seara, a avut o conversaţie telefonică cu Trump şi nu a exclus o convorbire asemănătoare cu Putin: „După discuţia cu Trump, în relaţiile americano-turce poate începe o etapă nouă în ceea priveşte procesul de tranziţie în Libia; am ajuns la o înţelegere pe diverse aspecte. În acelaşi timp, situaţia trebuie discutată cu dl. Putin. S-ar putea să am şi cu el o discuţie“ - a spus Erdogan, citat de Tass. Caz în care „propunerea de pace de la Cairo“ să fie cadrul general în care se va negocia viitorul Libiei, se pare şi cu acordul manifest din partea cancelarului Merkel.

Dar fondul jocului care pare să dea câştig de cauză multor interese, îl reprezintă accesul viitor la investiţiile din acest spaţiu unde este foarte posibil ca Turcia să primească din partea guvernului Libian autorizaţia să construiască o mare bază militară complexă lângă Tripoli, cu prelungirea sine die a marelui acord de securitate care a transformat Turcia în protectorul de facto al Libiei. Dar atenţie vă rog la anunţurile care vorbesc despre iminenţa unor acorduri similare cu Algeria şi Tunisia.  Asta vine să confirme că discuţia strategică de acum dublează, pe harta zonei, investiţiile enorme începute acolo de China, singur ţară care are semnat un parteriat strategic global cu Algeria, unul similar cu Egiptul (în 2014) şi cu Marocul (în 2016) şi, în perspectiva exploatării spaţiului Mediteranean, fost Mare Nostrum, să amintim de investiţiile strategice chineze în porturile din Tanger, Cherchell (Algeria), Port-Said şi Alexandria, din Piereu, de la Haifa, plus cele din Italia, Turcia şi Spania. Iar Huawei Marine Networks a conceput şi instalat în 2009 cablul submarin „Hannibal“, precum şi un altul care leagă Libia de Grecia.  

Turcia lui Erdogan poate avea puterea de a controla un asemenea joc şi cine va fi finanţatorul acestui joc pe cât de complex şi costisitor, pe atât de nesigur, asemenea nisipurilor adesea mişcătoare pe care se ridică acest castel de cărţi? Poate să existe şi pentru cât timp, un asemenea Maghreb ieşit din zona războaielor civile şi care să fie curăţat de reţelele teroriste şi grupările paramilitare de toate subordonările şi credinţele. Depinde de cât de grele sunt interesele celor care vor să rămână cu orice preţ în noua ecuaţie în care Erdogan, cel puţin aparent, le impune condiţiile.