Era în 1989...

21 decembrie 1989. Am examen la Istoria românilor. De câteva zile e o stare de tensiune uriaşă.Nu ştim mare lucru despre Timişoara, doar că au fost manifestaţii împotriva lui Ceauşescu şi că s-a tras, că sunt morţi, că oraşul e închis şi trenurile nu mai merg într-acolo, cei din Timişoara nu răspund la telefon...Astea cu telefonul si trenurile le ştim de la Bugarin, colega noastra din Timişoara care umblă ca naucă de câteva zile.

Ascultam Europa liberă în fiecare seară, acum parcă fără frică, toţi vorbesc despre asta, parcă nici nu mai contează dacă afla sau nu cineva. Şi acolo auzim ţipete de oameni speriaţi că se trage..."Ne omorâţi, nemernicilor" sau aşa ceva... se aude iar şi iar la radio o casetă...

Pe 20 decembrie, seara, a vorbit Ceauşescu la televizor. Ne-am strâns toţi la cineva în cameră, care avea televizor alb negru şi am aşteptat, cu speranţa  că demisionează, că se schimbă ceva. Auzisem că peste tot în Europa regimurile comuniste fie erau înlăturate, fie încercau să se reformeze... În România, însă, nimic nu se întâmplase.

Ceauşescu anunţase doar un mare miting pentru 21 decembrie. Îi numise pe cei din Timişoara huligani şi dăduse vina pe "agenturi".

Aşa că pe 21 decembrie, plecasem pe jos spre facultate, trişti... Nu ştiu dacă aşa era, sau doar aşa simţeam eu, dar era o încordare aproape insuportabilă în jur. La fiecare frână ce scrâşnea un pic, toată lumea întorcea capul, speriată. Şi era încă multă frică, cel puţin în mine. Şi incertitudine. Şi neputinţa.

La examen mi-a picat ceva cu revoltele muncitorilor. Şi mi-au dat lacrimile şi vocea a început să-mi tremure. Profesorul, speriat, m-a oprit şi mi-a pus nota. Se purtau cu noi de parcă am fi fost nişte bolnavi, gata să reacţioneze furios la orice. Pe Bugarin o luaseră deoparte şi o încurajaseră, ceea ce ne-a speriat pe toţi şi mai tare...

Şi am plecat, tot pe jos. Pe lângă noi treceau şiruri de oameni care mergeau la miting. Ne uitam urât şi îi boscorodeam tare, cât să audă, dar nu prea tare, de teamă să nu audă şi altcineva. Oamenii treceau mai departe, la fel de încordaţi ca noi...sau poate iar mi se părea. Şiruri de muncitori luaţi cu forţa şi duşi spre Sala Palatului. Ne-am oprit şi noi undeva aproape să auzim, cu speranţa că ceva o să se întâmple.... Se auzea Ceauşescu răcnind în microfon împotriva huliganilor. Se strânseseră şi mai mulţi oameni  undeva aproape de Hotelul Negoiu, lângă un miliţian care păzea zona ce dădea spre Sala Palatului.

Deodată o femeie a început să huiduie. "Huoooooooo. Huoooooooo". Miliţianul a paralizat,  parcă neştiind cum să reacţioneze, dar dintr-o librărie au ieşit rapid doi bărbaţi în civil care au luat-o aproape pe sus şi au dus-o în hotel. Am început să protestăm timid..." Lăsaţi femeia", " Ce a făcut", oamenii care căscau gura acolo au început să şuşotească, să murmure. Cineva a început să cânte " Deşteaptă-te, romane", pe atunci interzis... Am început toţi să-l îngânăm, încet..."Plecaţi, vă rog, vă implor, am copii" a început să se vaiete miliţianul ce păzea zona, un nene burtos cu şapca dată pe spate, transpirat şi roşu la fată...

Încet, încet am început să plecăm cu toţii, dar, deşi încă plini de frică, frica aceea care ne paralizase când femeia fusese luată de lângă noi, sau care ne mişcase picioarele să plecăm de acolo, simţeam că apăruse o fisură. Că îngânatul ăla, mai mult în şoaptă, începuse să ne trezească...

În ziua aia a început. Când am ajuns noi la cămin, deja discursul lui Ceauşescu fusese întrerupt de huiduieli...Oamenii începuseră să simtă cum e să nu-ţi mai fie frică să spui cu voce tare ce gândeşti... Şi chiar dacă frica n-a dispărut dintr-odată pentru toţi, fisura s-a tot lărgit până ce cei mai curajoşi au înfruntat taburile, scutierii şi gloanţele care veneau din toate părţile...

A trecut parcă o viaţă de atunci. Lumea de azi nu seamănă perfect cu cea din visurile noastre de atunci. Dar măcar azi nu ne mai e frică. Şi poate o să vină şi ziua când o să ne şi pese destul de ce se întâmplă încât să şi strigăm tare ce ne doare, în cor, alături de cei care ies în strada să spele şi ruşinea neimplicării noastre..