Epidemia sinuciderilor

Reflecţii pe marginea cazurilor înregistrate. Am urmărit cu luare aminte campania pornită acum câtăva vreme de o gazetă, pe tema sinuciderilor. De fapt, deslănţuită împotriva... sinucigaşilor.

Aceştia la rândul lor parcaţi într’o singură categorie, pentru comoditatea ofensivei, categorie căreia obişnuit i se tălmăceşte gestul la „Întâmplări din Capitală“ în două cuvinte: „motive sentimentale“.

E de înţeles că înmulţirea dela un timp a cazurilor de sinucidere, să nu lase indiferentă sensibilitatea publicului nu totdeauna în stare să se dumirească prin proprii mijloace asupra anomaliilor vieţii curente.

Spectatorul impresionat de ceea ce se petrece sub ochii săi, constată că explicaţia ce i se furnizează se aseamănă cu tragerea la răspundere a tificului decretat vinovat de epidemiei. Mai constată că fenomenului i se restrânge etiologia, – adică pricinile care îl determină, – la una singură, amorul – pentru a facilita condamnarea globală.

Dar din chiar lectura faptelor diverse el observă că nu toate sinuciderile au ca mobil decepţiile amoroase. Motivele sunt felurite: afecţiunea filială; greutăţile materiale ale traiului boli incurabile, – pentru a nu pomeni decât cazurile acţionate de mobiluri ordinare, nu clinice. Şi iată categoriile multiplicate, diferenţiate dela ins la ins, pentru a deveni una singură în gestul suprem care le nivelează pe toate. Numai atunci.

Pe firul de păr care desparte viaţa de moarte, toţi sinucigaşii se ţin de mână. Şi fata desamăgită în dragoste, şi negustorul descumpănit de treburile proaste; şi fiul îndurerat de moartea mamei, şi plăpândul afectat de răutatea semenilor săi; şi bolnavul exasperat de zădărnicia leacurilor... În toţi funcţionează acelaş declic, în clipita hotărâtoare, în clipita care automatizează peste principile deosebite, gestul.

*

Din câte acte nefireşti săvârşeşte omul, singurul care refuză să-şi desvăluie regia intimă, e acel al sinuciderii.

Oamenii de ştiinţă, literaţii, au căutat să se documenteze, examinând mărturiile ante mortem ale triştilor eroi. Dar ele nu luminează decât o parte a dramei, faţada ei. Suferinţele lui Werther, despuiate de verbalism, reduse la esenţa durerei sunt şi ale negustorului şi ale cancerosului şi ale oricărui învins.

Numai o proastă creştere socială e capabilă să bagatelizeze gestul prăbuşitului, fiindcă nu-l înţelege. Sinucigaşul îi scrie în marginea confesiunii testamentare, cu cerneală indescifrabilă. Fiecare sinucigaş, posedă cerneala lui proprie secretă şi deaceea psihologia ca să-şi salveze demnitatea, a cedat medicinei legiste, sarcina găsirii cifrului pe care dânsa nu l-a putut dibui. În privinţa aceasta experienţa celebră a lui Nicolae Minovici, cu autospânzurarea e grăitoare. Sinucidere... obiectivă. Ca şi cum actul acesta e o ascensiune cu frânghia sau o coborâre în grotă, o ispravă sportivă! Cu ce s’a ales exploratorul? Cu nişte înregistrări fiziologice, fără valoare revelatoare, interesantă pentru pregătirea maiştrilor de înnot, pentru maseuri.

*

În America, printre atâtea asociaţii excentrice există şi un „club al sinucigaşilor“. Dar numai firma este singulară. Clubul n’are drept scop iniţierea membrilor săi în tehnica evadării din viaţă. Dimpotrivă, prin mijlocirea lor misionară se propagă dragostea, ataşamentul de viaţă. Aceşti membri au fost cooptaţi dintre sinucigaşii salvaţi. Dar nu mântuirea lor fizică a fost concludentă. Adevărata redresare s’a produs când pentru fiecare caz în parte, s’a venit cu remediul corespunzător. Ratatului demoralizat i s’a dat posibilitatea să-şi redobândească încrederea în sine... Comerciantul falimentat a fost ajutat financiarmente. Chiar amorezul mofluz a găsit asistenţă lecuitoare. Am văzut publicată într’o revistă, doctrina clubului în chestie. Principii umane, sociale: „Stârpiţi cauzele economice care deprimă pe individ, daţi posibilitatea bolnavilor fără mijloace să-şi îngrijească sănătatea la fel ca bogatul; inculcaţi tineretului idei generoase, altruiste, şi veţi împuţina simţitor numărul desgustaţilor de viaţă“.

Nimeni nu-şi face seama din bucurie. Statisticile ne arată că în vremuri de belşug, în vremuri normale, această rubrică a Morgei, este albă. Societatea trage ponoasele acţiunilor necugetate ce s’au săvârşit pe spinarea ei. Războiul încă n’a înlăturat viruşii cari au slăbit-o economiceşte, moraliceşte. Nu toţi indivizii sunt făcuţi să reziste, să aşepte răbdători neutralizarea cauzelor cari îi exasperă. În acest sens salutar, nădăjduitor, ar trebui să se îndrepte o acţiune profilactică, prin propovăduirea încrederii în viaţă.

Oricum, nu sinucigaşii sunt vinovaţi de vitregia realităţilor. Dimpotrivă, actul lor nu-i lipsit de sacrificiu pentru alţii. Căci ei sunt canarii din coliviile minerilor, cari semnalează plătind cu viaţa lor, prezenţa grisou-ului înfiltrat prin fisuri invizibile în edificiul colectivităţii. Astupaţi fisurile cari primejduiesc făpturile firave!

Acest text a fost publicat în ziarul „Adevărul” din anul 1947 şi îl republicăm cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea ziarului.