Efectul Beethoven și cât mai costă minutul de muzică de pian

14 lei minutul de delectare cu acordurile de pian. Atât au plătit mai mulți spectatori ai concertului Beethoven Simfonic Extravaganza, din cadrul festivalului Masters of Classic, organizat la Sala Palatului din București.

S-a ajuns la acest preț destul de… extravagant fiindcă melomanii cu pricina n-au stat decât la partea întâi a spectacolului, avându-l în prim-plan pe pianistul Fazil Say, care a interpretat Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră în Do minor, Op. 37, al celebrului compozitor, urmat la bis de lucrarea Black Earth, o tulburătoare prelucrare a unei balade populare turce, Kara Toprak.

Însumând cele circa 37 de minute ale concertului beethovenian cu cele 6 minute de la encore și împărțind la această durată costul de 600 de lei/bilet (în sectoarele centrale ale sălii), obținem cei aproximativ 14 lei.

Sigur că muzica nu se judecă în termenii… rentabilității și nici gusturile personale în materie nu trebuie judecate. Însă a fost cumva surprinzător faptul că unii (teoretic) iubitori ai grandioaselor compoziții beethoveniene s-au mulțumit cu jumătate de reprezentație. Totuși, chiar și atât a meritat efortul, pentru că Fazil Say este un spectacol în sine! Stilul său de interpretare implică multă mișcare, nu doar a degetelor pe claviatură, ci a întregului corp. Brațul liber îi zvâcnește în aer, dirijând imaginar sunetele (căci Orchestra Filarmonicii din Sofia îl avea la pupitru pe elegantul Michelangelo Mazza), trunchiul i se apleacă peste clape și în lateral, urmând parcă desenul complicat al partiturii, mimica oglindește tumultul interior, buzele însoțesc neauzit frazele muzicale, iar capul se rotește când spre instrumentiști, când spre public și punctează ritmul și accentele. Fazil Say aproape că dansează, cu pian cu tot!

Acest „balet” al pianistului, cu un original port-de-bras, poate părea excesiv și deranjant în descrierea aproximativă. Dar în realitate, este captivant. Pe unii spectatori e posibil să-i fi deturnat din concentrarea asupra muzicii în sine, însă pe alții i-a fascinat, dovadă stând tunătoarele aplauze de la final. E drept că Beethoven n-a mai sunat chiar tradițional beethovenian, ci a primit un colorit caleidoscopic. Cadența din finalul primei părți, oricum concepută ca teritoriu al improvizației libere, a căpătat inflexiuni de jazz, iar pasajele lirice au fost redate cu gingășia unui cântec de leagăn. Cât despre partea a treia, Fazil Say a reușit să transpună vioiciunea lui Rondo. Allegro în veselie pură, jucându-se practic cu clapele și impresionând printr-o virtuozitate cu tentă ludică.

Cei care au urmărit pe YouTube prestația energică a lui Daniel Barenboim, aflat în 2004 în dubla ipostază de pianist și dirijor al West-Eastern Divan Orchestra la Victoria Hall din Geneva, au regăsit ceva din amploarea gestuală a acestuia în expresia kinetică a lui Fazil Say. Doar că muzicianul turc nu-și conducea decât propriile emoții, și odată cu ele și publicul, într-un spațiu înălțător. Originalul său discurs muzical a continuat și la encore, unde instrumentul i s-a metamorfozat, grație unei tehnici speciale: cu o mână vârâtă în măruntaiele pianului, Fazil Say a estompat vibrația corzilor la lovirea clapelor, obținând sunete înfundate, care reproduceau sonoritățile sazului, un fel de lăută folosită din vechime în zona euro-asiatică. Rezultatul a fost o muzică stranie, îmbinând o varietate de stiluri – romantic, folclor și jazz și vorbind despre pierdere, singurătate și tristețe.

După „momentul Fazil Say”, care a copleșit în bună măsură sala, concertul a continuat optimist cu Simfonia a IX-a în Re minor, Op. 125, de la a cărei premieră s-au împlinit anul acesta două secole. Sub bagheta lui Michelangelo Mazza, orchestra a funcționat riguros, iar Corul Operei din Ruse și Cvartetul Vocal Beethoven (alcătuit din soprana Louise Alder, mezzosoprana Nino Surguladze, tenorul Saimir Pirgu și basul Luiz-Ottavio Faria) au dat „Odei bucuriei” o interpretare însuflețită. Însăși „distribuția” spectacolului a fost în spiritul compoziției beethoveniene și al versurilor lui Schiller: orchestră și cor din Bulgaria, dirijor italian, soprană britanică, mezzosoprană din Georgia, tenor albanez și bass din Brazilia! O „multinațională” care a demonstrat că vraja muzicii chiar înfrățește oamenii și-i face să se simtă apropiați, fie și doar pentru câteva ceasuri.

Efectul operei lui Beethoven este de altfel incontestabil. O amintire relatată de Cella Delavrancea în volumul „Mozaic în timp” spune că Ion Luca Caragiale asculta insistent lucrările Titanului din Bonn, care îl ajutau să-și imagineze personaje, întrucât, susținea el, anumite sonorități au un sens psihologic. Iar această încărcătură aproape magică a fost simțită din plin și la concertul Beethoven Simfonic Extravaganza.