Educaţia confiscată!

Educaţia pe care ar trebui să o oferim copiilor se zbate în agonia opiniilor, de cele mai multe ori necalificate. Ea este confiscată de cei care au puterea să-şi facă părerile auzite, răspândite şi asimilate rapid şi fără prea  mult efort de gândire sau de reflecţie asupra consecinţelor acestora.

Zilele trecute am avut parte de două experienţe care mi-au confirmat, încă o dată, cât de divergente sunt părerile, evaluările şi abordările noastre cu privire la educaţie. M-am întâlnit cu doi reprezentanţi de marcă ai mediului de afaceri din ţara noastră, persoane care au înţeles că viitorul lor, viitorul nostru, în general, este într-un pericol real dacă sistemul de educaţie nu suportă transformări majore, într-un timp cât mai scurt. Pentru ei, reformarea educaţiei este un lucru urgent şi important totodată, motiv pentru care au decis să se implice în mod direct, în acest proces. Aceşti oameni au realizat că educaţia este confiscată!

 Ulterior, am văzut o emisiune TV,  în care reprezentanţi ai sistemului de educaţie încercau să convingă lumea că acesta nu este chiar atât de rău. Nu, afirmau ei, este chiar unul bun, mai bun decât cel dinainte de 1989! Oare acesta este reperul pentru calitatea sistemului de educaţie din România anului 2014? Mai mult, respectivele persoane spuneau că şcoala românească are rezultate deosebite şi, da, sunt lucruri care trebuie îmbunătăţite, dar situaţia nu este atât de gravă. Două poziţii absolut diferite, aş spune diametral opuse, cu privire la educaţie! Am realizat că, într-adevăr, educaţia este confiscată. Este confiscată, pe de o parte, de părerile noastre care reflectă o gândire „amprentată” de experienţele educaţionale personale, iar, pe de altă parte, de o gândire subordonată convingerilor politice. M-am întrebat: ce se întâmplă cu noi de avem păreri atât de divergente, cu privire la un subiect care ne priveşte, ne afectează şi ne influenţează pe toţi deopotrivă, indiferent dacă facem parte sau nu din sistemul de educaţie. Educaţia este domeniul care ne atinge pe fiecare în parte, fără nicio excepţie, ca persoane care au beneficiat de şcoală, ca persoane care avem copii în sistem sau ca simpli cetăţeni care ne confruntăm, în fiecare zi, cu efectele serviciilor educaţionale. Am încercat să analizez mai profund aceste păreri şi am observat că ele diferă, în mod absolut dramatic, în funcţie de persoanele care le emit, după cum urmează:

·         Persoanele care fac parte din sistem: profesorii, directorii, factorii de decizii cred că educaţia pe care o oferim copiilor este bună, de calitate, echitabilă şi chiar eficientă. Este evident că oricine face parte dintr-o altă categorie decât cea menţionată este de cu totul altă părere. Mai mult chiar, dacă profesorii se pun în locul părintelui, au păreri total diferite cu privire la calitatea, eficienţa sau relevanţa sistemului educaţional românesc. Cu toate acestea, ei continuă să susţină un neadevăr, şi anume că învăţământul românesc este unul performant, care oferă şanse egale copiilor. Oricât aş încerca să-i înţeleg, şi mă străduiesc în sensul acesta, oricât de  mult îi apreciez pe cei care îşi fac în mod serios şi responsabil datoria de dascăli, nu pot să nu văd că percepem lucrurile în mod eronat, că trăim într-o lume a noastră, care nu are legătură cu realitatea şi parcă suferim, cu toţii, de „autism”! Părerile acestor oameni sunt extrem de subiective, emoţionale, şi nu pot reprezenta garanţia profesionalismului şi a obiectivităţii necesare unei analize şi evaluări de substanţă a educaţiei. Există o teamă constantă că orice părere sau analiză poate avea urmări directe asupra poziţiei şi statutului oamenilor din sistem, un sistem extrem de rigid şi rezistent la schimbare. Şi atunci,  poziţia cea  mai sigură este apărarea sistemului, indiferent de efecte şi consecinţe pentru copii.

·         Părinţii se raportează la educaţie fie prin prisma experienţelor personale, ca elevi sau ca studenţi, fie prin experienţele copiilor lor. Părerile lor variază, în general, între nostalgie şi revoltă. Unii sunt nostalgici după educaţia pe care au primit-o, pentru că aceasta e singura pe care o cunosc (câţiva chiar au avut succes în vechiul sistem educaţional). Alţii sunt revoltaţi atunci când îşi văd copiii nefericiţi la şcoală, total lipsiţi de motivaţia învăţării. Sunt demoralizaţi când sunt chemaţi la şcoală doar pentru a li se face observaţii cu privire la copil sau când li se cer bani pentru diferite activităţi sau nevoi ale şcolii sănu uităm situaţia, deloc singulară, cu învăţătoare din Bucureşti revoltată de cauza cadourilor ce nu satisfăceau standardele dumneai). Şi, apropo, cât de revoltaţi au fost ceilalţi profesori, câte luări de poziţii ale organizaţiilor care îi reprezintă sau ale sindicatelor am văzut sau auzit pe aceast temă?

·         Angajatorii, mediul de afaceri (cei care beneficiază de ceea ce produce sistemul, lumea reală pentru care, până la urmă, ar trebui să-i pregătim pe copii) cred că sistemul de educaţie trebuie transformat din temelii. Absolvenţii pe care îi primesc sunt slab pregătiţi, competenţele profesionale sunt insuficient dezvoltate iar competenţele de viaţă, aproape neabordate. Ei cred că o reformă a educaţiei nu este suficientă! Ei cred că avem nevoie de o revoluţie a educaţiei în ţara noastră! Înclin să le dau dreptate...

·         Elevii sunt beneficiarii direcţi ai educaţiei, a ceea ce profesorii fac în clasă. Ei şi ştiu cel mai bine ce este şcoala, cât de bine predau profesorii, cât de mult învaţă şi cât le foloseşte ceea ce li se oferă. Cu toate acestea, vocea lor este cel mai puţin auzită şi, mai grav, cel mai puţin luată în considerare. Ei ne spun, în mod constant, că nu le place şcoala, că relaţiile lor cu profesorii sunt aproape inexistente, că materiile pe care trebuie să le înveţe nu sunt relevante pentru timpul în care trăiesc, că metodele de predare sunt, de multe ori, depăşite şi ineficiente, că sălile de clasă arată ca acum 25-30 de ani şi că nu au niciun fel de motivaţie pentru studiu şi cunoaştere. Mai mult, testele PISA şi alte studii europene ne arată clar şi obiectiv că suntem pe ultimele locuri la testările internaţionale iar elevii români se simt singuri la şcoală şi sunt cei mai nefericiţi din Europa. Ei bine, se pare că toate acestea nu înseamnă nimic pentru noi, de vreme ce nu reuşim să depăşim cercul părerilor, al laudelor nefondate sau al criticilor nefundamentate.

Educaţia pe care ar trebui să o oferim copiilor se zbate în agonia opiniilor, de cele mai multe ori necalificate. Ea este confiscată de cei care au puterea să-şi facă părerile auzite, răspândite şi asimilate rapid şi fără prea  mult efort de gândire sau de reflecţie asupra consecinţelor acestora. Nu, consider că nu putem lăsa educaţia să fie doar o „arenă” a părerilor şi a opiniilor fără consistenţă şi rigoare, fără perspectivă şi strategie. O astfel de abordare ne împinge copiii în gaura neagră a incertitudinii, a confuziei şi a condamnării la o viaţă lipsită de frumuseţe şi împlinire.

Cred că părerile noastre sunt importante, dar cred că ele trebuie ierarhizate şi armonizate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, sunt necesare clarificări de esenţă în sistemul educaţional din ţara noastră. O primă clarificare ar trebui să se refere la redefinirea conceptului de învăţare (ce înseamnă, ce nevoi de învăţare au elevii versus ce trebuie să înveţe ei, cum învaţă aceştia, când, unde etc). Mai apoi, ce competenţe trebuie să aibă profesorul care lucrează cu elevii, în  cea mai mare parte, digitali nativi, conectaţi la internet aproape nonstop, utilizatori ai tehnologiilor IT, dependenţi de networking şi de ceea ce numim „social media”. Cum arată profilul absolventului de care au nevoie societatea şi piaţa muncii, care sunt cunoştinţele şi competenţele pe care acesta ar trebui să le deţină, astfel încât integrarea şi implicarea sa în viaţa reală să fie eficiente şi împlinitoare. Toate acestea sunt întrebări care aşteaptă răspunsuri documentate şi riguroase. În funcţie de clarificările de mai sus, putem vorbi despre ce fel de curriculum avem nevoie, despre planurile de învăţământ şi despre modul în care ar trebui să proiectăm sau să adaptăm infrastructura şcolară şi echipamentele necesare.

Dar, pentru ca toate aceste lucruri să devină realitate, avem nevoie de alte câteva elemente fundamentale. Mai întâi, avem nevoie de o strategie care să vizeze transformarea educaţiei pe o perioadă de 10-15 ani, fără întrerupere, cu ţinte clare de dezvoltare, cu obiective şi acţiuni concrete. Apoi, avem nevoie de alocări financiare consistente şi constante care să înceapă cu formarea profesorilor şi a directorilor de şcoli şi să continue cu îmbunătăţirea infrastructurii şcolare, cu dotarea şi echiparea spaţiilor de învăţământ. Şi poate că, înainte de orice, avem nevoie să eliberăm educaţia de influenţa şi confiscarea politică, atât de dăunătoare şi de distrugătoare pentru viitorul copiilor. Realizarea unei înţelegeri naţionale cu privire la educaţie şi stabilirea unei strategii care să răspundă nevoilor copiilor, ale societăţii şi nu ale vreunei formaţiuni politice, ar putea fi primii paşi către o astfel de abordare. Şi, deşi poate părea ciudat sau de nerealizat, eu cred că rolul principal al unui demers de acest tip îl vor avea trei categorii sociale: părinţii, pentru că ştiu cel mai bine cât de bună este şcoala la care învaţă copiii lor, mediul de afaceri, pentru că se confruntă în mod direct cu rezultatele sistemului de educaţie, prin absolvenţii pe  care îi angajează şi, nu în ultimul rând, societatea civilă, deoarece ea are, la acest moment, şi expertiza şi experienţa necesare pentru o implicare reală în transformarea sistemului educaţional românesc! Altfel spus, avem nevoie ca educaţia să devină proiectul ţării pentru următorii 10-15 ani, un proiect asumat, deopotrivă, de societatea civilă şi de întreg spectrul politic românesc.

 Pentru că educaţia nu trebuie confiscată de nimeni! Ea trebuie să fie un bun de care să beneficieze orice copil, tânăr sau adult al ţării numită România...dacă ne dorim cu adevărat să mai avem în următorii ani o Românie europeană!