Early Sunday Morning/Dimineaţa devreme

"Early Sunday Morning" ca în pictura celebră din 1930 a pictorului american Edward Hopper, dar şi ca în exact cum m-a întâmpinat duminica asta, de 26 aprilie 2020. Mai întâi cu un răsărit de soare. Apoi cu vestea unei morţi. In memoriam, pentru Eugeniu Barău.

Pictorul Barău a venit în viaţa mea aşa cum vin toate poveştile neforţate, adică a venit cu preaplinul dânsului. Eram în gimnaziu. Se deschisese "Casa Pionerului" sau ceva de genul ăsta. Erau diverse activităţi extraşcolare. Prima dată m-am dus la un curs de actorie unde mi s-a zis brutal, "nu ai voce," deşi nu ni se făcuse nicio pregătire de încălzire a vocii, nicio lecţie anume, aşa, jicnindu-mă public după ce falsasem glorios. M-a durut asta, dar nu am arătat-o. Am pus un bandaj peste rană. Numai că mama mi-a zis să merg la pictură. Şi m-am dus. Cred că îmi spusese înainte de clubul de actorie, dar dacă îmi spusese iar eu o ignorasem asta era doar o reacţie adolescentină de a nu face ce îţi zice un părinte, başca când acel părinte chiar adora pictura.

În casa de la Tulcea aveam cred trei picturi în acuarelă făcute de mama pe vremea când fusese tânără, fără pregătire, aşa, de capul ei. Mama nu a mai pictat după ce s-a măritat sau avut pe noi. Nu mai ştiu toate detaliile. Dar atunci când în Tulcea au apărut aceste cluburi, mama a fost foarte fericită. Cu fata ei mai mare ştia ce va urma să facă, dar cea mică, agăţată de televizor şi cu mintea doar într-o singură direcţie -- fotbal -- mama cred îşi zisese că acum e momentul oportun să încerce să îmi schimbe perspectiva. 

Am ajuns la acest club oarecum circumspectă pentru că eram împinsă de la spate. Dar ce urma să dobândesc va rămâne cu mine toată viaţa. Avem (ni se tot inoculează) puţine iubiri în viaţă, dar în ultimul timp mi-am dorit foarte mult să (îmi) schimb acest super nociv mit. Nu, iubim zilnic. Ne îndrăgostim de un copil care face feţe pe stradă, ne îndrăgostim de un artist care ne face pielea "de găină", ne îndrăgostim de o hartă a lunii în care fiecare părticică a ei a fost analizată. Exemplele pot continua... Cert este că suntem mereu îndrăgostiţi, deci şi pierduţi şi exaltaţi. 

În dimineaţa asta, după ce am admirat un răsărit de soare la Marea Neagră la Constanţa, am descoperit că profesorul şi pictorul Eugeniu Barău a murit. Şi mi-au dat lacrimile. Pentru că o parte din mine a pierdut un om de care mă leagă unele dintre puţinele amintiri fermecătoare ale copilăriei şi adolescenţei mele. Şi aici este ceva bizar pentru că, deşi este o pierdere, simt o mare căldură în mine. 

Când eram la clubul de pictură, dl. Barău ne lăsa să (ne) descoperim. Ne arăta cum să facem, apoi ne dădea materialele, dar ne lăsa să fim liberi. Am pictat pe geam, am pictat pe carton, am pictat pe o bucăţică de hârtie cât să fie pusă pe o altă hârtie ca pe o felicitare de sărbători. Ţin minte perfect culoarea, roşie. Am pictat brazi pe ea. Era iarnă. Ţin minte cum de multe ori mă întoarceam acasă murdară şi pe mâini şi pe bluză şi mama nu mă certa, era de fapt o lumină aparte pe chipul ei. 

Odată lucram la un proiect pentru un concurs naţional pe tema Ziua Copilului. Mi se dăduse un carton mare şi multe guaşe. Aveam în plan să pictez trei copii. Din greşeală, pun mâna prea apăsat pe tubul cu guaşă roşie şi din el, direct pe faţa unuia dintre cei trei copii, sare culoarea. Mă panichez. Sigur, obrajii se înroşesc, dar aşa cum aterizase culoarea,  acum jumătate din faţa unuia dintre copii era roşie, nu doar zona obrazului. Lăsasem să le pictez feţele pentru la sfârşit, deci eram aproape gata. Şi eram fericită să văd cum totul pornise de la zero şi acum ajungeam la final. Când s-a întâmplat accidentul, ca orice adolescent, mi s-a părut sfârşitul lumii. Dl. Barău mi-a zis să îl las aşa, să pictez un copil cu toată faţa roşie.

Nu se discuta despre rase în România comunistă. Eram toţi albi. Nu se discuta despre etnii. Eram toţi români. Şi deşi nu aveam cum să îmi dau seama ce mă învaţa dl. Barău atunci, peste ani, rememorând momentul, mi-am dat seama de mai multe. Mai întâi, de libertatea pe care ţi-o dă actul creativ, fie că îl creezi, fie că îl primeşti ca spectator. Eşti liber. Acolo nimic nu trebuie să fie "ca în realitate," deşi realitatea nu e niciodată simplă, albă sau neagră -- nici măcar gri nu e!

Pe lângă libertatea absolută a unui act creativ, ce mi-a arătat dl. Barău atunci a fost să îmi zică subtil că unele greşeli sunt binecuvântări şi trebuie trăite ca atare. Sau unele accidente oribile sunt dincolo de controlul nostru şi trebuie acceptate fără autoflagelări.

Pictura mea a fost aparte: 2 albi şi un copil cu faţa roşie. Simţeam, fără să îmi fi programat asta, cum pot să mă bucur de a descoperi ceva care nu era în vreun manual la acel moment. Într-un fel, de atunci, sunt în căutarea acelui copil cu faţa roşie. Vin(e) de pe altă planetă făcându-şi loc aici.

După acel concurs, au venit alte bucurii în viaţa mea. Una dintre ele a fost prima mea tabără de creaţie unde erau copii şi adolescenţi care pictau sau scriau. Prima mea tabără, prima dată departe de ai mei (trebuie să precizez că mama a rugat-o pe sora mea mai mare să mi se alăture crezând că nu voi rezista în tabăra.) A fost una dintre cele mai faine momente pe care le-am trăit! Bucurii mici, dar perene!

Nu am mers mult timp la acest club. Poate un an, doi maxim. Dar a fost pentru prima oară în viaţa mea când făceam ceva fără să mi se dea notă, fără să fiu certată, ci exact oposul: accesul total la liberatate. Pentru cei care s-au născut după 1989, acest gust al libertăţii este categoric diferit, dar probabil că ceva-ceva ne apropie: când programa şcolară este repetitivă, când nu se predă prin exemplu şi apoi aplicat, când nu se predă în rimtul schimbărilor din societate la nivel global, atunci cu toţii pierdem. Dacă aveţi cum să vă daţi copiii la cluburi de pictură, muzică, actorie, daţi-i. Chiar dacă vor ajunge altceva în viaţă, lecţiile de artă îi vor ajuta să treacă peste multele obscatole ale vieţii. 

Dacă nu aş fi avut pictura în viaţa mea, datorită mamei şi a dl. Barău, atunci când mama murea şi mai ales după, nu aş fi reuşit să mă vindec dacă arta nu era deja în mine. În dimineaţa asta, mi-am adus aminte de mine la Tulcea, mergând de acasă până la clubul de pictură, întorcându-mă extaziată, revăzând-o pe mama extaziată. Iar acea căldură este acum în mine. Iar dacă memoria nu ma trădează, după acest club, am descoperit teatrul. Iubirile mele (mă) continuă. 

Lacrimile de azi sunt doar un alt fel de a-i mulţumi profesorului Barău. Drum lin către infinit!