Doru Buşcu şi rahatul

De ce nu poate Doru Buşcu să facă mereu metafore deştepte şi la locul lor, care să nu-ţi taie pofta de mâncare la masa de prânz?

Zilele mari se sărbătoresc cu festivism pe măsură: evenimente, discursuri, interviuri, vizibilitate.

Astăzi este ziua în care romii din românia aniversează Dezrobirea, sfârşitul unei istorii de cinci secole de sclavie într-o ţară inegalabil de ospitalieră. Ca să fie clar cât de mare este emoţia trebuie spus că premierul Dacian Cioloş nu s-a mai putut ţine şi s-a scăpat cu o zi mai devreme - n-a sarbatorit ca noi, azi, pe 20 februarie, la cifra rotundă a celor 160 de ani de la 20 februarie 1856 ci ieri, la 159 de ani şi 363 de zile de la un eveniment istoric.

Daca-l prinde, Doamne-fereşte, anul 2018 în funcţie, domnul Cioloş va serba centenarul Marii Uniri la finalul lunii noiembrie. Ptiu-ptiu.

Ei bine, eu m-am gândit să marchez evenimentul în linişte, acasă, stând degeaba şi citind la orele prânzului câte puţin din presa de calitate a patriei noastre comune. Am nimerit, spre spaima poftei mele de mâncare, peste articolul domnului Doru Buşcu, Sinteza Silei, din îndrăgita publicaţie Caţavencii. Vorbeşte abil mult-iubitul editorialist despre Antene, Gâdea, Fisc, instituţii, presă. Text bun, ca multe altele pe care i le-am citit. Deşi tot mai bun e Dinescu...

În editorial pe la jumătate, dau şi peste ceva ciudat: “din prostia metodologică a fiscului s-a născut alibiul Antenelor şi ţipetele lor ţigăneşti”. Ce? Cum? De ce? De unde până unde? Mai citesc odată. Ţipetele lor jidăneşti? Nu, ar fi fost inacceptabil. Ţipetele lor de ciori afro-americane? Nu, nu se face. Ţipetele lor de ţigănci împuţite, Maria? Nici atât…

Ţipetele lor ţigăneşti, deci… Nu găsesc nicio noimă, dar zic, poate, că nu-s suficient de artist, de pamfletar, de subtil. Şi parcă nu mă prinsese aşa tare dorul de Cristian Tudor Popescu, care şi el a simţit nevoia să-l critice pe Băsescu vorbind tot despre - stupoare dar şi amendă de la CNCD - ţigani.

Am răspuns atunci cu un text în Adevărul. Aşa o să fac şi acum. Nu cred că CNCD trebuie să se autosesizeze mereu, nu cred că taman cu presa trebuie să ne luptăm, nu cred ca instituţiile statului trebuie să stea cu biciul peste tastatura jurnalistului. Ba chiar ne-ar prinde bine să fim prieteni, să colaborăm, să promovăm discurs public decent şi fără stereotipii etnice.

N-o să-i citez aici domnului Buşcu din OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu o să-i citez din Directive UE, din jurisprudenţa CEDO; nu cred că problema trebuie abordată apud Gigi Becali, pe partea juridică sau pe partea economică. Tema e sensibilă, e complexă, e între discriminare rasială şi libertate de exprimare. Zic şi eu doar atât, pe partea umană, personală, subiectivă, că nu-i frumos, că jigneşte, ca ofensează şi că, mai ales, nu-şi avea rostul şi locul, domnule Buşcu. Pe cuvânt!

Şi ca să vedeţi că nu am rămas insensibil la restul textului şi la frumuseţea sa pamfletară vă mai citez o bucata din editorial, dar pe alt ton: “Poporul condus de Gâdea nu va rătăci prin deşert patruzeci de ani biblici, până ar pieri şi ultima vedetă care a mâncat căcat”. Bine zis, frumos şi mai ales contagios. Mai că-mi vine să vă spun, urmându-vă satira scatologică, apropo de ţipetele pomenite anterior:  

Degeaba vorbiţi frumos şi deştept la ziar, domnu' Buşcu, dacă aveţi puţintel căcat în colţul rasist al gurii.