Domnule Cărtărescu...

Între noi există o caldă prietenie. Aşa mi-aţi scris pe coala albă dinaintea prefeţei din Jurnalul dumneavoastră cel Zen. V-am întrebat dacă pot să vă strâng mâna. După ce mâinile noastre s-au îmbrăţişat prieteneşte, mi-aţi spus, ghiduş, să nu mă mai spăl o săptămână.

Eu pe mâini mă spăl, pe ochi însă, mă limpezesc la răstimpuri cu verbele dumneavoastră, pe care le găsesc în cărţi, editoriale, articole, interviuri, pe oriunde existaţi. Le citesc şi le recitesc.

Aş fi vrut să fi picat la Teatru acum 17 ani şi să mă fi îndreptat către Litere, dar e stupid ce spun. Aş fi vrut să am posibilitatea să vă arunc în faţă toată frustrarea pe care am înmagazinat-o de când v-am citit ultimul editorial din „Evenimentul Zilei”. Cum îndrăzniţi, domnule Cărtărescu, să întoarceţi spatele şi să trageţi cortina? Cum adică nu mai există speranţă, cum adică nu mai e nimic de scris? Păi dacă pe dumneavoastră vă încearcă sentimentul inutilităţii, pe noi, ăştia câţi mai suntem, nu ne trec frigurile neputinţei prin oase???

Nu, domnule Cărtărescu, în numele prieteniei pe care mi-o purtaţi aveţi datoria să staţi santinelă lângă zidurile mocirloase ale istoriei poporului român. Ăştia suntem... domnule Cărtărescu... cu bune şi cu rele. Avem cataractă la ochi şi vedem în ceaţă sau nu mai vedem deloc, avem piele de cămilă pe cap care ne strânge şi se usucă memoria, amintirile, conştiinţa, am ajuns nişte bieţi mankurţi, gata oricât să stăm prosternaţi la troc. Nu ştim să judecăm mai departe de propriul buzunar, ne-am pierdut capacitatea de a vedea perspectiva, furtul nu mai e ceva ruşinos, nici minciuna, nici înşelăciunile, grotescul, sudalma, jignirile publice, nu ne deranjează. Sănătate să fie, că-n rest le-om duce pe toate. Şi să avem frigiderul plin.

Domnule Cărtărescu, vă poftesc să veniţi cu pixul înapoi. Să nu-ndrăzniţi să ne închideţi uşa-n nas, să nu-ndrăzniţi să plecaţi tâmplele, să nu care-cumva să capitulaţi acum când avem atâta nevoie de dumneavoastră. Aşezaţi-vă frumos lângă baricadă, aşa cum au stat atâţia alţii înainte, că ne aşezăm şi noi în spatele dumneavoastră, uşor, uşor, o să vedeţi, mai timid la început, dar apoi o să ne vedeţi cum ne apropiem cu sfială, de trena plină cu minţi rătăcite ce-şi caută drumul.

Aveţi datoria morală faţă de oamenii ăştia... să-i aduceţi înapoi. Să le arătaţi drumul corect. Nu ne lăsaţi în beznă, că drumul e anevoios, înşelător, vopsit artificial în culori false, placebo pentru cataractă, e greu să te mai prinzi de balustradă când n-o mai vezi, domnule Cărtărescu.

Staţi lângă noi. Nicicând n-am crezut că poporul român poate fi atât de uşor de manipulat. Atât de fragil şi de rătăcit prin unghere pe care le-am fi vrut uitate. Mă minunez şi nu mă vindec de stupoarea pe care o resimt când văd cum a înţeles românul să folosească libertatea de a se ascunde printre anonimi, folosindu-se de injurii şi partizanat politic agresiv, vulgar, mitocănesc. Noi aşa am prins vremurile, nepregătiţi, noi nu ştim ce să facem cu cuvintele când le avem la îndemână pe toate, fără oprelişti de tristă amintire, noi le dăm drumul în eterul pixelat aproape fără discernământ, claie peste grămadă, judecăţi injurioase cu stuchituri acide.

Şi totuşi, Domnule Cărtărescu, nu e totul pierdut, vă rog cu cerul şi cu pământul, staţi pe insulă şi nu vă îndepărtaţi de noi. Şi-n definitiv, pe noi ăştia câţi mai suntem, cui ne lăsaţi???