Dispariţia speciei

Globalizarea funcţionează pe principiul vaselor comunicante, spunea Horia-Roman Patapievici, într-un dialog „La masa Adevărului".

Cu alte cuvinte, „conţinutul" lumii occidentale se revarsă spre zonele „periferice", dar şi obiceiurile „mărginaşilor" invadează spaţiul apusean.

Prin urmare, lumea ar trebui luată aşa cum este, în contextul istoric dat. În această logică, diluarea valorilor noastre tradiţionale, ca şi ale altora, este ceva cât se poate de firesc. Comportamentul unui adolescent din Bucureşti va semăna din ce în ce mai mult cu cel al unui adolescent din Sydney, iar ambii vor avea mult mai multe trăsături comune decât acum 30 de ani cu un adolescent din Shanghai. O fi bine, o fi rău, deocamdată e greu de anticipat.

Problema o reprezintă setul comun de valori al celor trei adolescenţi luaţi ca exemplu. Cât anume din modul lor de a se raporta la ce-i înconjoară va fi influenţat de gândirea occidentală şi cât anume de cea autohtonă, a mediului proxim? Ce anume vor prelua din ceea ce numim generic „valorile occidentale"? Şi ce va rezulta din acest amalgam - un „om nou", pragmatic, eliberat de „prejudecăţi" sau un anarhist feroce, cu o conştiinţă puternic anesteziată?

Evident, toate acestea sunt întrebări pe care este bine să le pui în dezbatere, dar la care este extrem de periculos să dai răspunsuri pripite. În plus, mai sunt şi câteva „amendamente" ce pot fi ridicate, în funcţie de specificul naţional.

Românii de azi, spre exemplu, se revendică din spaţiul axiologic european, însă influenţele orientale relativizante se fac simţite în firea lor chiar şi după un secol şi jumătate de la desprinderea „de jure" de Înalta Poartă. Peste influenţele amintite s-a suprapus destructurarea mentală de tip sovietic, vreme de aproape 50 de ani. Românii nu şi-au încheiat bine convalescenţa socială şi sunt ameninţaţi de „virusuri" noi, cu manifestări necunoscute încă.

Am devenit mai egoişti, mai egocentrici, mai puţin solidari, mereu în gardă şi mereu pregătiţi să ripostăm, însă ne-am păstrat ceva din căldura sufletească de altădată. În ciuda neputinţelor dobândite în ultimele decenii, n-am uitat că Dumnezeu există şi n-am pierdut reflexul (la nivel individual, atenţie!) de a sări în ajutorul celui aflat în nevoie. Necazul nostru rămâne „diabetul social", imposibilitatea de a coagula energii intelectuale, de a ne strânge la un loc şi de a genera schimbarea. Aşa intrăm în malaxorul globalizării. Ce vom fi în stare noi, românii, să-i învăţăm pe turci sau pe chinezi, ce vom transfera din „vasul" nostru în „vasul" lor, în condiţiile în care nici noi nu ne-am vindecat de anumite metehne orientale? Ne vom adapta din nou, creând un alt mutant social, orientalo-sovietic-globalizat? Se prea poate, însă există o regulă de la care nu te poţi eschiva: excesul de adaptare duce, încet şi sigur, la dispariţia speciei.