Diplomația României în vremuri de război. Cine sunt cei care ne reprezintă

Am participat recent la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, prima dată după 11 ani de când am ieșit din corpul diplomatic. Am acceptat amabila invitație a noii ministre de Externe, o profesionistă formată în stagii lungi de activitate la Bruxelles și în labirintul tehnicizat al tematicilor UE, receptând gestul ca pe o dorință gentilă de deschidere spre societatea civilă, mediul academic și think tankuri, într-un moment critic pe plan extern și, să fim lucizi, inclusiv pe plan intern.

FOTO Shutterstock

Resping aici formularea semi-liniștitoare a oficialilor de la București „războiul de la granițele noastre” – Putin a atacat nu doar Ucraina, ci Occidentul în ansamblu, democrațiile liberale europene și ordinea de securitate post-Război Rece, iar NATO și UE, deci și România, ajutând Ucraina, se apără, de fapt, pe ele însele în Războiul lui Putin, așa cum este firesc. Suntem în război, într-un război complex, lung și multidimensional de schimbare a lumii și ordinii politice mondiale și se presupune că este nevoie, la toate nivelurile, de a aduna oamenii cei mai pregătiți pe care țara îi are pentru a face față cu succes provocărilor. Așa o fi?

Deci, deschidere spre mediile non-guvernamentale. Ideea cu experții „din exterior” la evenimente publice nu este neapărat nouă și de multe ori a fost folosită, din păcate, de guverne, ministere și agenții, doar în scopuri de imagine. Tradiția la noi este că nimeni din sistemul politic nu are cu adevărat nevoie de contribuțiile și opiniile specialiștilor din zona universităților și societății civile, decât dacă, eventual, sunt laudative. De aceea, de exemplu, think tankurile nu sunt o tradiție semnificativă în spațiul nostru politic. Dar o „floare la butonieră” a dat bine mereu...

Consecința a fost separarea tot mai clară din ultimii 10-15 ani între sistemul instituțiilor guvernamentale (incluzând aici serviciul diplomatic extern) și universitarii, intelectualii, experții independenți din asociații civice etc., care ar fi putut sau dorit să ajute temporar sau în anumite proiecte, crescând în schimb ponderea detașărilor din administrația publică și a clientelei partidelor politice. Există, desigur, și excepții.

Mai grav este că, listele de așteptare cu submediocri de la partide pentru posturi externe fiind atât de lungi iar presiunile atât de insistente, diplomația nici măcar nu a mai adresat invitații sau oferte de colaborare celor care aveau cu adevărat ceva de spus în domeniu, încercând să-și protejeze măcar „ponderea nepolitizată” care i-a rămas. Un rol major în această îndepărtare din ultimii ani a revenit fără îndoială Președintelui însuși, după un început promițător (numirile lui Emil Hurezeanu, Luca Niculescu, Laurențiu Ștefan), prin divorțul de mediile intelectuale, academice și de societatea civilă. Evident, după trădarea votanților anti-PSD, care au stat ore în șir la coadă la secțiile de votare și datorită cărora și-a obținut, de fapt, ambele mandate, respectiv după „nășirea” coaliției PNL-PSD, ruptura a devenit și mai clară iar așteptările de la președinte au devenit nule, majoritatea intelectualilor publici și societatea civilă pronunțându-se categoric împotriva noii formule de putere politică.

Pe de altă parte, cu privire strict la diplomație, ar fi incorect să suspectăm că cineva abia venit în funcție și care dă dovadă de bunăvoință ar avea aceleași reflexe. Să așteptăm deci și să vedem în lunile următoare. Nu știu dacă și de data aceasta se va dovedi la fel, dar „schema de imagine” aplicată de aparatul birocratic a părut să se repete – invitații la RADR nu au putut să participe decât la discursurile cam fade de la deschidere și la recepție, fiind excluși exact de la partea cu miez, adică de la dezbaterile pe secțiuni tematice, pentru care, de fapt, orice specialist ar fi mers la acel eveniment. Dintr-odată, prețul biletului de avion de la Cluj și al hotelului la București mi s-a părut mare.

Continuând observațiile, nu este nici prima dată când avem un ministru de Externe profesionist. Nimic nou, nici aici. S-a mai discutat în trecut care sunt beneficiile și limitele unui ministru tehnocrat la șefia diplomației, chiar a unuia bine pregătit și conștiincios, în vremuri de instabilitate politică internă precum și de turbulențe, tranzacționări între oameni puternici în statele lor și schimburi dure de replici în politica internațională. Tehnocratul cunoaște bine detaliile dosarelor, are cunoștințe teoretico-profesionale aprofundate și abilități îndelung exersate, este precaut și nu face greșeli. Dar cariera lui depinde de liderii politici, și din acest motiv, nu va acționa niciodată în stil bold, pentru că nu dorește să se expună riscului de a se interpreta că a comis erori de poziționare, urmând să fie trecut pe linie moartă. Mai bine se abține la a se da în spectacol și este discret.

La polul opus, ministrul de Externe politician are mai mult curaj și îndrăzneală în declarații pe plan internațional, știe că are partidul din care provine în spate și că este influent în guvern, este mai combativ dar mai puțin pregătit tehnic. Cariera lui este politică, nu diplomatică. Mizele lui sunt în partid, nu la minister. Probabilitatea ca un ministru politic să spună prostii este mult mai mare decât la un ministru tehnocrat dar asta îl interesează mai puțin, atâta vreme cât face agenda presei și se vorbește cât mai mult despre declarațiile sale, câștigând notorietate. Depinde ce preferă într-un anumit context statul respectiv de la diplomația sa – relevanță publică, asertivitate, combativitate și îndrăzneală politică, sau cumințenie, conformare și evitarea greșelilor. Pentru a ne referi la democrațiile occidentale, Marea Britanie și Germania au în prezent miniștri de Externe oameni politici vocali, chiar șefi de partide, Franța vine cu o diplomată de cursă lungă, absolventă de ENA și cu multe posturi importante dar inevitabil cu un profil public mai șters, lăsându-i președintelui Macron locul central pe scena politicii externe franceze (mulți francezi sau chiar diplomați străini din lume nici nu știu cine este ministra de Externe a Franței), iar SUA au la Departamentul de Stat un diplomat foarte experimentat și trecut prin multe poziții de consiliere politică la vârf, Blinken fiind un specialist „aproape om politic”, deci o combinație între cele două dimensiuni.

Revenind la RADR, am dorit, chiar și cu acest relativ scepticism față de ideea că urmează o mare deschidere, să văd dacă și ce s-a schimbat față de numeroasele ediții la care am participat ca diplomat, până în 2012, și mai ales cât de pregătiți suntem acum, la nivel diplomatic, să performăm într-o lume tot mai competitivă, mai complicată și mai imprevizibilă.

Războiul lui Putin împotriva Occidentului este în plină desfășurare, iar steagul obiectivelor de dezoccidentalizare și schimbare a ordinii mondiale este fluturat de China, Rusia, BRICS în noua formulă extinsă, Sudul Global și, din păcate, chiar și pe plan intern, prin ascensiunea și manipularea unui curent naționalist antioccidental.

RADR 2023 s-a definit așadar ca o ediție în vremuri de război, al cărei principal obiectiv a fost să prezinte mediilor interne avizate și diplomaților străini acreditați la București - dar și, prin relatările presei (puține), publicului larg, societății, în caz că există interes pentru așa ceva - răspunsul specific al diplomației noastre la imensele provocări la care este și va fi supusă România pe plan regional, european și global. Suntem sau nu pregătiți pentru ce se întâmplă în jurul nostru și pentru ce va urma?

Înainte de a prezenta câteva concluzii, cred că ar fi util să explicăm succint care este istoricul diplomației postcomuniste a României. Structural, există trei straturi suprapuse, trei generații de diplomați intrați după 1990.

La început a fost „generația inginerilor ratați”, cooptați în MAE în primii ani ai tranziției postcomuniste, aproximativ 1990-1993. Absolvenți de Politehnică în anii ‘80, tineri de 25-30 de ani care se confruntau atunci cu declinul șantierelor de construcții și al industriei grele, acești reprezentanți ai generației „baby-boomers”, cu pile inițiale sau fără, au avut astfel o bună oportunitate de reprofesionalizare, în contextul pensionării generației vechilor securiști. Și-au ratat cariera de ingineri pentru care se pregătiseră, dar au descoperit un alt orizont. Unii au confirmat (un exemplu este inginerul Mircea Geoană, fiul generalului Ioan Geoană, ajuns, iată, secretar general-adjunct al NATO și pretendent la șefia republicii), alții nu. În general însă, inginerii diplomați au fost minți lucide și organizate care au învățat repede, buni planificatori și organizatori, oameni de acțiune iar unii dintre ei chiar au făcut o figură frumoasă ca ambasadori (Bogdan Mazuru, Adrian Vieriță etc). Desigur, nu au fost numai ingineri, dar toți veneau în MAE din exterior, din alte orizonturi profesionale (de exemplu, Simona Miculescu din domeniul comunicării publice și al consilierii noilor lideri politici de vârf ai momentului) profitând de șansa înnoirii generaționale de atunci din diplomație. Majoritatea acestora sunt trecuți acum de 60 de ani și se apropie de vârsta pensionării.

Merită menționat în mod deosebit regretatul ambasador Mihnea Constantinescu, decedat cu aproape cinci ani în urmă, șef de promoție la Politehnică în anii ‘80, care a adus servicii importante României în diferitele sale poziții de la MAE și de la Guvern. Astăzi ar fi avut doar 61 de ani și ar mai fi putut face multe lucruri bune pentru această țară.

Spre sfârșitul primului deceniu postcomunist (după victoria CDR din toamna lui 1996) și până la începutul anilor 2000, a venit generația absolvenților de socio-umane, să o numim Generația X, cu studii universitare după 1990, mulți dintre ei cu stagii la universități din străinătate, suficient de idealiști (mai ales în contextul entuziasmului perioadei de pre-aderare la UE de până în 2007) ca să creadă că „vor schimba lumea și MAE”. În fine, MAE acesta se schimbă mai greu, despre lume și natura umană ce să mai vorbim, așa că mulți au dat cu capul de zid, abordările lor teoretice modernizatoare cu care veniseră plini de încredere de la universitățile occidentale nepotrivindu-se întotdeauna cu realitățile de la noi, cu șefii mai „experimentați” și cu tradițiile din instituțiile românești. Alții, mai comozi, au luat pur și simplu forma vasului în care au fost puși. Paradoxal, a fost o generație de diplomați mai dezamăgiți decât precedenta, tocmai pentru că avuseseră așteptări foarte înalte și o doză mare de idealism. Totuși, majoritatea acestora continuă în diplomație, fiind acum la apogeul carierei iar unii chiar și-au construit CV-uri impresionante și au parcurs drumul până în vârful ierarhiei, având în prezent 45-60 de ani. Exemple de succes ale acestei generații de diplomați sunt Bogdan Aurescu, Luminița Odobescu, Cornel Feruță, Teodor Baconschi, Mihnea Motoc etc.   

Marile realizări, cu adevărat istorice, de care s-au bucurat aceste prime două generații de diplomați au fost, bineînțeles, aderarea la NATO și UE, în esență occidentalizarea României.

A treia generație, „milenialii târzii”, acum în vârstă de 30-40 de ani, intrați după 2010-2015, sunt prima generație de diplomați români fără memoria comunismului. O fi un avantaj, o fi un dezavantaj? Contează mai puțin, dar important este că aceștia sunt prima generație a diplomației fără un proiect politic major al țării, aderarea la NATO și UE realizându-se înaintea lor, ceea ce reprezintă o debusolare semnificativă. Chiar dacă s-ar realiza, aderarea la Schengen și OCDE tot nu reprezintă un proiect fundamental și un azimut politic suficient de vibrant pentru o generație care are deocamdată un profil șters, într-o perioadă în care societatea românească se confruntă cu un declin în mai multe domenii. Din informațiile pe care le avem, dezamăgirile tinerilor diplomați de carieră, a celor intrați prin concurs (nu ne referim la pilele intrate prin detașările făcute de partide, din administrația publică), s-au agravat în ultimii ani iar atmosfera din MAE s-a deteriorat.

În toate cele trei generații de după 1990, există frustrări și există (nu puțini) diplomați care consideră că nu le sunt recunoscute suficient calitățile și nu se află în locul care li s-ar potrivi cel mai bine și pe care l-ar merita. Unii poate că nu au dreptate și se supraevaluează, dar alții s-ar putea să aibă, dacă i-am privi strict ca profil profesional și intelectual. Însă ecuația decizională este întotdeauna mai complicată. Pentru că numirile de ambasadori nu se fac prin concurs public (cu bibliografie și grile) sau pe bază de prestigiu public nicăieri în lume, ci pe bază de susținere politică, pe care o ai sau nu, indiferent de portofoliul calităților individuale. Uneori îți merge bine, alteori firul se rupe. Dacă zbori ca fluturele prea aproape de lampă, poți să te arzi. Diplomați de mare calibru, foarte apreciați de elitele culturale, s-au ars uneori pentru că nu și-au calculat suficient de precauți traiectoria zborului în relația cu sursa de lumină. În timp ce alții, mult mai modești poate ca listă de publicații dar mai atenți și mai discreți, zboară din post în post de zeci de ani. Lecțiile diplomației pot fi dure, ne-o spune întreaga noastră istorie, mai veche sau mai recentă.

RADR 2023 a fost nu doar o ediție de război, ci și una de tranziție. Tranziție generațională, tranziție politică (instalarea noului guvern și apropierea unui nou ciclu electoral), tranziție diplomatică la MAE (de la un ministru la altul), tranziție între două modele de ordini internaționale, tranziție ideologică (ascensiunea tezelor AUR, da, se simte asta chiar și la Externe!), tranziție culturală și educațională în societatea românească. S-a văzut cu ușurință, în pauzele cu discuții animate, amestecul, până la urmă inevitabil, de oameni, generații, idei, viziuni și stări de spirit diferite, ca să nu intrăm și în detalii legate de opțiuni personale de politică internațională și viziuni intelectuale surprinzător de diferite chiar față de teme asupra cărora discursul oficial al României pare să sugereze un monolit. Nu este chiar așa... Pe diplomații noștri, dincolo de un strat șlefuit de formalism și adaptare oportunistă la contexte, nu îi unesc chiar atât de multe lucruri pe cât am fi tentați să credem. Dacă vântul ar bate mâine dintr-o altă direcție, să nu cumva să credeți că ar surprinde pe de-a întregul corpul diplomatic românesc „de carieră” nepregătit să îmbrace noile costume și să servească noua cauză. Am mai văzut asta, în istoria noastră recentă. Sper doar să nu credeți că ar pleca toți de acolo și s-ar apuca bucuroși de altceva, ci vor încerca să-și adoarmă conștiințele cu deja clasica formulă de autoapărare „eu sunt profesionist și îmi fac datoria față de stat”, indiferent cine este statul (puterea politică) în acel moment.

Cine sunt așadar diplomații care ne reprezintă în lume? Circulă în societate, despre diplomați, o serie întreagă de clișee (nu întotdeauna favorabile ca percepție socială), exagerări, idealizări sau simplificări. Multe din acestea ar trebuie corectate, ajustate, temperate. Și cele bune, și cele rele.

Diplomații nu sunt, de exemplu, și poate că nici nu trebuie să fie niște intelectuali răvășiți de dileme profunde și întrebări existențiale sau măcar niște autori consacrați, care scriu cărți și analize ce ar merita să fie citite. Există și din aceștia, dar nu sunt mulți. În general,  diplomații nu reflectează toată ziua la marile teme și la viitorul lumii. Nu se implică în marile dezbateri și nu produc analize foarte sofisticate. Nu este asta menirea lor. Primesc, în schimb, o listă de instrucțiuni specifice, punctuale, din Centrala MAE sau de la Președinție ori Guvern, nu îi întreabă nimeni ce părere au și dacă sunt de acord sau nu cu ce trebuie să zică și să facă iar apoi trebuie să treacă la treabă. Uneori fac propuneri, dacă cineva din conducere le cere acest lucru dar oricum propunerile lor nu contează prea mult. Succesul, în sensul de recunoaștere politică, le este dat de imaginea care se formează la nivel politic decizional, mai mult sau mai puțin obiectiv, despre capacitatea lor de a-și îndeplini misiunile pe care le primesc. Și de imaginea de diplomați „de-ai noștri, pe care te poți baza”. Dar ca întotdeauna imaginea poate fi înșelătoare – unii se descurcă de minune să-și „vândă imaginea” chiar dacă fac mai puțin sau deloc, în timp ce alții care fac mult nu știu să-și promoveze atât de bine imaginea și nu știu să iasă în față.

Diplomații sunt, în esență, niște funcționari guvernamentali care se formează de-a lungul vieții profesionale în sensul gestionării relațiilor cu autoritățile altor state, pentru a transmite eficient ce dorește și ce le propune statul român (ca înțelegeri, tranzacții, negocieri, compromisuri, alianțe etc.) guvernelor statelor de reședință pentru a avea relații cât mai bune. Nu ar trebui să avem așadar alte tipuri de așteptări. Asta trebuie să facă – să vândă cât mai bine „marfa României” și să obțină cât mai mult pe ceea ce avem noi de oferit ca țară. Cei mai mulți își fac datoria corect și atât cât pot de bine, în ciuda unei judecăți publice destul de aspre cu privire la diplomați. Nu sunt nici genii, nici îngeri, dar cu siguranță majoritatea sunt oameni de bună credință, care muncesc în pozițiile lor. Da, și diplomații muncesc!

Un alt mit care trebuie demontat este că „diplomații dorm bine pe bani mulți”. Nu este chiar așa, nici aici. Majoritatea diplomaților au activitate intensă, posturile în ambasade fiind puține iar sarcinile numeroase, și cu siguranță nu dorm mai multe ore pe zi decât funcționarii publici din țară, de exemplu. Nici în privința „vieții de lux” și a „salariilor uriașe” nu aș încuraja astfel de convingeri populare. Sigur că trăiesc decent și așa este normal să fie. Dar, realist vorbind, având în vedere dinamica veniturilor în România la nivelul elitelor profesionale și manageriale din ultimii ani (mă refer la nivelul de vârf din justiție, sănătate, învățământ superior și cercetare, anumite agenții guvernamentale de reglementare, afaceri și companii private etc.), indemnizațiile diplomaților în niciun caz nu mai reprezintă astăzi mirajul de acum 25-30 de ani (ca să nu mai vorbim de comunism) dintr-o țară săracă, în care „să lucrezi pe valută” părea visul oricărui român. Lucrurile s-au mai schimbat și pe plan intern. Dacă nu căutăm cu orice preț exagerările și abordările invidioase, probabil ar trebui să spunem simplu că România își plătește diplomații decent și atât.

Cred că a venit timpul să demitizăm, să „dezvrăjim” și să curățăm imaginea diplomației românești deopotrivă de clișee și tabu-uri, de exagerări și simplificări, de etichetări generaliste sau lozinci populiste. Majoritatea diplomaților sunt oameni de bună credință, care își fac datoria și aduc beneficii României în pozițiile în care se află. Unii sunt chiar foarte competenți, mult peste medie, iar un procent probabil egal sunt cei slăbuți profesional și intelectual, dar asta se întâmplă peste tot, în orice domeniu. Da, sigur că sunt și pile, clienți și cliente ale partidelor, fără capacitatea de a exercita cu succes o meserie conform studiilor în țară, pentru care un post la o ambasadă sau un consulat poate părea visul vieții, salvarea, împlinirea. Dar aceștia nu sunt regula. Aș propune să dăm la o parte din discuție extremele, și cea de sus, și cea de jos, care împreună nu reprezintă, cred, mai mult de o treime din totalul corpului diplomatic.

Să considerăm însă diplomații de pe palierul mediu, intrați prin concurs, nici cei mai străluciți sau mai norocoși din generația lor, nici cei mai slabi, adică cei mai mulți dintre diplomații români. Nu trebuie nici să îi plasăm pe un piedestal mai înalt decât s-ar cuveni, nici să avem așteptări nefirești de la ei, nici să îi suspectăm de cele mai rele vicii și intenții – sunt oameni, au familii, copii și interese personale, și nimic din ce ține de natura umană nu le este străin. Au ajuns cumva în această profesie și doresc să rămână. De adaptat sigur că încearcă întotdeauna să se adapteze și să intre pe sub pielea noilor conducători politici, de la o guvernare la alta, pentru că mulți dintre ei nu mai au unde „să se întoarcă în producție” (cum spuneau pe vremuri comuniștii), și-au pierdut meseriile și formările de bază, în caz că le-au avut, fiind la vârste la care nu pot decât să spere la primirea a încă unui post, apoi a încă unuia, și tot așa până la vârsta de pensionare. Nu e nimic de criticat aici, la urma urmei.

RADR 2023 nu mi-a adus surprize copleșitoare. În linii mari, diplomația românească urmează drumul politicii și al societății, așa cum vedem că este acest drum, cu un grup de oameni urcați pe o corabie aflată în bătaia vânturilor și a valurilor, care îmbătrânesc și ei ca noi toți dar încearcă să se adapteze și să facă față schimbărilor, să se mențină pe linia de plutire, nici mai bună nici mai rea decât alte corpuri profesionale, dar cu siguranță obligată să fie mult mai atentă la schimbările politice și la cultivarea relațiilor personale, autonomia fiindu-i prin definiție limitată.

Încheiem cu ideea că, orice ar face, în orice vremuri și țări ar trăi, diplomația depinde de mersul politicii interne și internaționale. Asta se întâmplă peste tot, dintotdeauna. Este o ocupație legată strâns de procesele politice și de transformările din societate și din lume. Diplomații zâmbesc frumos și fac coadă la strâns mâna șefilor din momentul respectiv. Când nu mai sunt în funcție, foștii șefi politici și-ar putea afla însă adevăratele păreri ale diplomaților despre ei, cele șoptite pe la spate...

Să nu fim ipocriți, să le dăm și lor dreptul să fie oameni și să le înțelegem necesitatea propriei lor ipocrizii. Nici nu poate fi altfel, diplomații activi nu sunt matematicieni, chirurgi, ingineri sau contabili, ale căror paradigme profesionale să nu aibă influențe politice, strategice sau ideologice. Iar dacă imaginea unui corp profesional cum este diplomația, extensia administrativă externă a guvernării, nu este întotdeauna cea mai bună în percepția populației, să rămânem moderați în aprecierile pe care le facem și să înțelegem că ei își „plătesc” statutul ce poate părea privilegiat cu prețul dependenței de liderii politici trecători, al baletului și plecăciunilor pe care trebuie să le facă în fața noilor veniți (dacă mai vor numiri...), al spiritului epocii pe care o trăiesc, fără să riște însă o expunere prea mare și gândindu-se că oricând vremurile se pot schimba.

Mersul pe o sârmă mereu fierbinte este, la urma urmei, exercițiul de bază al diplomatului de cursă lungă.