Din misterele bolii Alzheimer

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Într-una din dimineţi, în Rio de Janeiro, tanti Cici s-a speriat. Nu 
şi-a dat seama unde era şi cine erau oamenii din jur care vorbeau într-o
 limbă necunoscută. A realizat în mod acut slăbiciunea minţii.”
„Într-una din dimineţi, în Rio de Janeiro, tanti Cici s-a speriat. Nu şi-a dat seama unde era şi cine erau oamenii din jur care vorbeau într-o limbă necunoscută. A realizat în mod acut slăbiciunea minţii.”

Demenţa Alzheimer. O boală cumplită. Asta pentru cei din jur, mai puţin pentru cei bolnavi. Şi pe mine m-a lovit această boală printr-o persoană iubită - tanti Cecilia. Tanti Cici mi-a fost ca a doua mamă. Am iubit-o şi încă o mai iubesc ca un copil. Tanti Cici a fost o femeie foarte deşteaptă. Şi aprigă. O femeie puternică. Punctul ei forte a fost creierul.

Nascută în 1927, a făcut facultatea de medicină când destul de puţine femei se încumetau. A devenit medic specialist de medicină internă la spitalul CFR2. A avut o minte brici şi un suflet bun. I-a placut dintotdeauna să călătorească. După ce a ieşit la pensie, o invitam la mine în America atât de des cât se putea. Pentru a mă vizita şi pentru a călători. Stătea câte 6 luni, maximul permis de viză.

Din păcate, tanti Cici a mea a făcut Alzheimer. Boala s-a băgat în mintea ei şi în viaţa noastră încet, încet, în mod insidios, parşiv. Tanti Cici şi-a dat seama cu mult înaintea mea, dar m-a păcălit.

A inventat amintiri, a trişat, m-a păcălit cum numai o persoană deşteaptă şi iubitoare te poate păcăli pentru a te proteja.

Când veneam acasă de la spital, noaptea, mă aştepta cu notiţe din ziarele româneşti şi îmi făcea revista presei. Mergea după mine prin casă cu caietul în mână şi mă punea la curent cu ce se întâmplă în lume. Nu m-am gândit atunci că, de fapt, caietul cu notiţe era un semn de boală. Mintea ei ascuţită nu ar fi avut nevoie de notiţe. Dar, pentru o perioadă, tanti Cici s-a adaptat şi a funcţionat, şi-a ascuns boala şi a trăit în mod discret tragedia recunoaşterii acestui diagnostic cumplit. A încercat să mă protejeze. Şi a reuşit.

În ultima sa vizită în America am luat-o într-o excursie în Brazilia. S-a bucurat de vizită cu intensitatea celui care recunoaşte că este ultima excursie. Mintea îi funcţiona suficient ca încă să ne poate uimi. De exemplu, în timpul unei excursii cu maşina, care a durat câteva ore, pentru a alunga plictiseala, ne-a propus concursul de a recita toate statele din SUA în ordine alfabetică. Am început, dar ne-am dat bătuţi repede. Iar tanti Cici ne-a recitat din memorie toate statele, în ordine alfabetică, adăugând, ca bonus, şi capitala. Am rămas toţi cu gura căscată. Însă, după aceea, boala a devenit din ce în ce mai pronunţată. Şi tanti Cici nu a mai putut să îşi ascundă diagnosticul. Problemele de memorie au devenit clare, evidente pentru toţi cei din jur.

boala alzheimer

Într-una din dimineţi, în Rio de Janeiro, tanti Cici s-a speriat. Nu şi-a dat seama unde era şi cine erau oamenii din jur care vorbeau într-o limbă necunoscută. A realizat în mod acut slăbiciunea minţii. Când am intrat în cameră, când în sfârşit m-a văzut, m-a recunoscut, am fost ca un înger salvator. M-a luat de mâini şi a început să plângă încetişor. S-a liniştit, s-a simţit în siguranţă lângă „Dănuţul ei”. Am mângâiat-o încet şi nu am pus nicio întrebare dureroasă. Ne-am înţeles din ochi. I-am respectat durerea. Am evitat umilirea întrebărilor de genul „ce s-a întâmplat?”. M-am bucurat că i-am dat confortul dragostei şi siguranţei.

După ce ne-am întors în America, am început să pun notiţe peste tot prin casă. Să lipesc hârtii pe frigider cu instrucţiuni - cum să suni în România. Cum să mă suni pe mine. Instrucţiuni peste instrucţiuni. Cum să foloseşti telecomanda, Cum să intri pe internet. Am schimbat codul de la uşa de la garaj şi am pus numărul de telefon a lui tanti Cici. În acest mod putea să iasă din casă fără cheie, putea să iasă şi să intre prin uşa de la garaj. Numărul de telefon nu l-a uitat niciodată.

Zilele au trecut şi a trebuit să revină în România. Cu câteva zile înainte de plecare, eram la serviciu la spital. Operatorul spitalului m-a sunat pe pager: „Dr. Popescu, aveţi o mătuşă în vârstă care vă vizitează?”. Inima mi-a îngheţat. „Da, de ce?”. „Nu vă speriaţi, dar a ieşit din casă şi s-a pierdut. Au găsit-o nişte vecini umblând fără ţintă. Le-a spus cu mândrie că are băiat doctor aici şi le-a dat numele dumneavoastră. Vecinii au sunat la spital şi au cerut cu dumneavoastră”. Am fugit ca un bezmetic de la spital să o găsesc pe tanti Cici a mea. Am găsit-o în casa unor oameni cumsecade, vorbindu-le pe româneşte. Le-am mulţumit din tot sufletul, apoi am adus-o acasă. A vorbit non-stop, parcă de frica unei linişti jenante.

Îi era ruşine. Am luat-o în braţe ca pe un copil. După aceea, mintea i-a revenit, creierul a intrat din nou în priză. Tanti Cici parcă redevenise tanti Cici a mea cea isteaţă.

După câteva zile ne-am reîntors în România. Am dus-o la neurolog, o colegă de-a mea care o ştia încă din facultate. Toţi colegii mei o ştiau pe tanti Cici. Diagnosticul era clar - clinic şi bazat pe RMN, Alzheimer. Am procurat medicamentul cel mai nou din America şi am început  tratamentul. Din păcate, tratamentul pentru această boală doar încetineşte evoluţia, fără speranţa unor rezultate spectaculoase.

Grija pentru tanti Cici a devenit o preocupare de bază pentru mine. Nu numai prin ajutorul financiar, cât ajutorul sufletesc. Am încercat să o ţinem în casa ei din Colentina cât de mult posibil. Am avut o femeie care a avut grijă de ea în casa ei. Până când nu s-a mai putut. Am zburat din America să caut cămin de bătrâni. Din fericire, prieteni dragi din Bucureşti m-au ajutat şi au făcut deja conspecte şi liste cu căminele care păreau cât de cât mai ca lumea. Câteva zile am mers de la un cămin la altul. Ore întregi pe drumuri. Nici nu vreau să descriu ce am văzut în „inspecţiile” mele. Până la urmă, cu ajutorul celor dragi din România, am găsit un cămin care părea mai cald, mai omenesc, mai prietenos.

Tanti Cici s-a adaptat repede la noul domiciliu. Am crezut că schimbarea va fi dureroasă, dar nu a fost aşa. A fost mai dureroasă pentru mine decât pentru tanti Cici. De atunci, încerc să păstrez un ritm al vieţii care să o ajute. O sun în fiecare miercuri de aici din America. Se bucură de fiecare dată. Îmi recunoaşte vocea din prima secundă. Conversaţia este destul de limitată ca şi conţinut, dar bogată în dragoste. Ştiu că îi umplu inima de fericire de fiecare dată când o sun. Şi, în mod reciproc, şi ea îmi umple inima de bucurie. Dragostea pare să reziste bolii Alzheimer.

boala alzheimer

Merg în România să o vizitez cât de des pot. Îi duc de fiecare dată câte un buchet mare de flori, florile i-au plăcut dintotdeauna. Vizita la cămin oricum ar fi este dureroasă. Dar a devenit parte din viaţa mea. Mi se umplu ochii de lacrimi când văd bătrâneii din cămin mergând târşâit ca nişte jucării stricate din oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână. Dar bătrâneii sunt ok, durerea o simt doar eu.

Într-una din zila am stat la masă cu tanti Cici şi câţiva din bătrâneii „colegi”. Bătrânii mâncau în linişte, se auzea doar televizorul în surdină.

În capul mesei era o bătrână slăbuţă, distinsă, îmbrăcată în albastru. La un moment dat, printre mestecaturi, bătrână a încăput să cânte subţirel „firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”. Cu buchetul mare de flori între noi, tanti Cici şi-a ridicat ochii spre mine, m-a luat de mână peste masă, a zâmbit cald şi a început să dea uşor din cap în ritmul cântecelului. Parcă s-a spart o pungă cu căldură în sufletul meu. „Firicel de floare albastră”


 
 Acasă, în America, uşa de la garaj şi acum răspunde la numărul de telefon a lui tanti Cici a mea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite