Despre un golan care era poliţist şi un ţigan care nu era hoţ
0
Scriitorul meu preferat este George Orwell. Când am aflat că voi merge la Barcelona pentru câteva zile, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă gândesc la o tură prin oraş, prin locurile amintite în cartea „Omagiu Cataloniei“. Apoi tablao flamenco, jamon iberico şi La Rambla.
Probabil că ăsta e comportamentul tipic al turistului care vine pentru prima oară în Barcelona. Mai puţin faptul că n-aveam de gând să merg pe Camp Nou - mă deprimă tribunele goale, am trecut deja prin asta pe Bernabeu.
Sunt deja în capitala Cataloniei, împreună cu caţiva primari din România – fundaţia Soros ne-a adus aici să aflăm de la autorităţile locale spaniole despre cum se face administraţie. Avem o după-amiază liberă, să vedem oraşul. O luăm la pas, vremea e plăcută, nu e foarte cald şi noi ne uităm la clădiri, la arhitectură, pălăvrăgim. Oraşul arată într-adevăr superb - se pare că banii din colonii au fost bine investiţi.
Străbatem La Rambla, căscăm ochii, colegii fac poze. Pe malul apei ne despărţim – ei vor în telegondolă, eu nu, aşa că o apuc înapoi singur, uşor, leneş, spre hotel, încă 4 kilometri pe jos. Merg încet pentru că mă dor picioarele şi mă opresc de două ori. Prima dată la Jamon Experience unde stau câteva minute, apoi la un restaurant cu fructe de mare - mă uit în fugă la caracatiţe şi ies fără să cumpăr nimic, nu mi-e foame, sunt doar curios, n-am avut caracatiţe la Amara. La 19:05 mă sună mama, 2 minute că e scump. Mama vine să lucreze în Spania, legal, de mai mulţi ani, am mai scris despre asta aici, pe blog. Mi-ar plăcea să o vizitez dar nu pot, ea e la câteva sute de kilometri depărtare, iar eu am oricum zilele astea pline.
Acum, că ziua a trecut, mi se pare că sună amuzant: un ţigan trecea pe La Rambla gândindu-se la Orwell…
Merg pe La Rambla încet şi mă gândesc că n-am mai văzut atâta diversitate niciodată, nicăieri. Mă gândesc că Orwell ar fi bucuros, probabil aşa i-ar fi plăcut să arate oraşul ăsta - laolaltă tineri, bătrâni, europeni, asiatici, africani, albi şi negri, ciudaţi sau banali, lumea întreagă. Acum, că ziua a trecut, mi se pare că sună amuzant: un ţigan trecea pe La Rambla gândindu-se la Orwell…
Trec de Plaça de Catalunya şi fac dreapta pe Gran Via. De-acum e linişte, las în urmă mulţimea, gălăgia, rămân doar eu, mergând la fel de alene, cu mâinile în buzunare, privind nicăieri şi gândindu-mă la nimic. E nu ştiu ce sărbătoare în Spania, multe magazine închise, puţini oameni pe străzi, numai câte-un turist rătăcit.
Trebuie să fi fost cam 19:15 când, înainte de intersecţia cu Pau de Claris, a început nebunia. Omul care mergea de ceva timp în spatele meu se grăbeşte, mă ajunge din urmă, mă blochează între el şi peretele clădirii de pe marginea trotuarului şi-mi spune repede nişte cuvinte din care înţeleg doar atât: Policia, dă-mi documentele!
Are nişte blugi şi-un tricou simplu, e înalt, solid, tuns scurt - arată ca un golănaş de stradă. Zic come on, my friend, you’re not Policia, lasă-mă-n pace, zâmbesc şi dau să trec mai departe. Nu-ţi dau eu ţie paşaportul.
De ce râzi ca prostul, îmi spune, se împinge în mine, devine agresiv.
Tu nu eşti Policia, nu te cred, arată-mi legitimaţia.
Dintr-un portofel murdar scoate o chestie murdară cum pot să scot şi eu una la imprimantă. Continui să cred că e un şarlatan, ce dracu' are ăsta în cap, oricum nu înţeleg mare lucru - discuţia se poartă pe de-o parte într-o spaniolă stâlcită din care eu ma chinui să pricep ceva, iar pe de altă parte în engleza mea care probabil lui nu-i spunea mai nimic.
Mai apare unul, gluma se îngroaşă, sunt şi mai agresivi, le dau buletinul, mă verifică prin staţie. Primul îmi spune că sunt român, că mă urmăreşte dinainte de Jamon Experience, că am intrat fără să cumpăr şi că probabil îmi căutam victime, că sunt la furat. Mierda, mai aud printre altele.
La verificare ies curat, mi se mai arată o dată legitimaţiile după insistenţe, mă privesc de sus, sunt agresivi, Rumania, mierda, ladrones. Legitimaţia nr. 15.994, reţin în timp ce ei pleacă.
N-am mai avut de-a face niciodată cu poliţia, nici în România, nici altundeva. Mai ales cu poliţişti în civil. N-am antecedente penale, nici măcar o amendă. Mergeam pe stradă, singur, n-am făcut nimic.
N-am mai trăit niciodată aşa o ruşine, se uitau trecătorii, am fost luat ca din oală, cu brutalitate. Am ajuns la hotel, am sunat la Consulatul României din Barcelona (care a răspuns prompt, mulţumesc) şi la Poliţia spaniolă. Au trimis o patrulă care mi-a spus politicos că românii fac infracţiuni în Barcelona, că sunt mulţi hoţi pe La Rambla, că poate am fost confundat cu vreun urmărit.
Comentatorii obişnuiţi de pe acest blog vor scrie câteva remarci deplasate pe care le pot intui de pe acum. Nu mă interesează toate astea. Fiecare trebuie tratat individual pentru ceea ce face, dacă face. Asta scriu, de fapt, de doi ani aici: să răspundă indivizii, nu comunităţile. N-am scris niciodată să apăr infractori şi hoţi, am scris doar că nu cred că trebuie să plătim la comun, să fim trataţi după fapte pe care nu le-am comis. Am crezut şi cred asta, cu atât mai mult acum.
Mâine voi depune şi o plângere, care desigur se va rătăci printr-un dosar.
George Orwell, să ştii că Ministerul Iubirii continuă să existe şi are mulţi adepţi.
Se încarcă comentariile...
