Despre scrisul frumos

Într-unul dintre capitolele ce compun recent apărutul „Fals tratat de manipulare” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013),  doamna Ana Blandiana evocă perplexitatea trăită în momentul în care a comparat propriile sale impresii de lectură cu opiniile unui important critic literar, impresii produse de unul şi acelaşi volum de poeme.

Doamna Blandiana explică distanţa dintre inexistenta valoare a poeziilor şi entuziasmul discursului critic prin aceea că, în realitate, în cronica cu pricina, recenzentul nu scria defel despre poetul respectiv şi creaţia acestuia, ci despre sine.

„Acum sunt convinsă că singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea că primii se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu literatura.”

Preţuita poetă socoteşte chiar că „cel mai evident argument că aşa stau lucrurile este chiar ierarhia criticilor, care sunt importanţi nu în măsura în care diagnosticele şi judecăţile lor de valoare se dovedesc corecte, ci în măsura în care reuşesc să creeze o tensiune a propriilor idei, în măsura în care le încheagă în sisteme oricât de aberante, dar în stare să electrizeze printr-o intensitate care aparţine marii literaturi.”

Dincolo de faptul că semnatara rândurilor citate mai sus îşi foloseşte constatările spre a-şi justifica proclamata şi programata indiferenţă faţă de critică, mi se pare că, în multe privinţe, Ana Blandiana are dreptate. Dreptate îi dă însăşi realitatea că, deja de decenii, critica e socotită drept literatură de gradul al doilea. De asemenea, dreptate îi dau Anei Blandiana cuvintele de început ale unei celebre cărţi datorate lui Georges Poulet (Conştiinţa critică), volum apărut în Franţa în 1971, la noi în 1979, cuvinte ce sună în felul următor: “Actul lecturii (la care se reduce orice adevărată gândire critică) implică coincidenţa a doua conştiinţe: aceea a unui cititor şi aceea a unui autor.” Pentru Poulet, conjuncţia mai sus menţionată caracterizează “critica timpului nostru”. După părerea mea, caracteristica sesizată de Georges Poulet nu şi-a pierdut nimic din actualitate, chiar dacă în cei mai bine de 40 de ani scurşi de la apariţia cărţii ce o folosea drept principală ipoteză de lucru, ideea însăşi de literatură a suferit destule modificări. Tot la fel cum modificări au cunoscut şi raportările literaturii la viaţă.

Destinul însuşi a doi importanţi critici şi teoreticieni literari francezi, extrem de în vogă şi în primii zece- cincisprezece ani ai carierei de poetă a doamnei Blandiana, şi în anii studenţiei mele, şi mult timp după aceea confirmă cumva crezul distinsei poete. Roland Barthes, de pildă, căruia îi datorăm o maximă tehnicizare a discursului critic în cartea S/Z a descoperit ceva mai încolo plăcerea textului pentru ca, spre sfârşitul prematur al vieţii, să aleagă frumuseţea “discursului de îndrăgostit’’  care e literatură în stare pură. Iar Julia Kristéva va abandona plăcerea semanalizei pentru voluptatea scrisului de romane, un scris cu rezultate poate nu la fel de răsunătoare ca odinioară, însă nicidecum de neglijat.

În fine, dreptate îi dă Anei Blandiana realitatea că nu sunt puţine cazurile în care un discurs critic excesiv de literaturizat ascunde fuga de judecata critică adevărată, o judecată care, la urma urmei, e percepută de cititorul obişnuit ca necesar a se produce în termenii opoziţiei dintre alb şi negru. Opoziţie evitată, eludată, suspendată adesea graţie scrisului frumos transformat în instrument de manipulare, de neasumare a statutului de judecător  presupus de profesia de critic. Dar şi în mijloc de instituire şi de propagare a minciunii.

De aici mai departe intervin, cred, nuanţele şi delimitările. Nu cred că întotdeauna şi necondiţionat scrisul frumos critic e provocator de “minciuni pioase ”, manipulatoriu ori de-a dreptul necinstit. Sunt cazuri şi nu puţine când o cronică sau o carte de critică bine scrise stimulează lectura şi contribuie la reevaluări de atitudine. Voi da un singur exemplu cu titlu personal. În anii copilăriei şi ai adolescenţei, pe vremea când eram elev de liceu, nu am agreat din cale afară scrierile lui Ion Slavici. De fapt, nu mi-au plăcut defel şi am citit fără plăcere şi Moara cu noroc, şi Mara. Nu, nu era vorba despre faptul că nu eram un familiar al spaţiului rural, fapt confirmat de realitatea că aveam o cu totul altă relaţie cu romanele unui Liviu Rebreanu, de pildă, în speţă cu Ion  şi cu Răscoala, Pădurea spânzuraţilor fiind, fireşte, de o cu totul altă factură, iar întâlnirea cu Gorila sau cu dramaturgia rebreniană producându-se de abia în anii ‘80. L-am descoperit pe Slavici în studenţie graţie scrisului frumos din excepţionala carte a Magdalenei Popescu apărută la Cartea românească.

Ajung acum, în fine, la ceea ce mă interesează cu adevărat şi la preocuparea de la care au pornit rândurile de faţă. Preocupare redevenită activă după ce am citit cele scrise de doamna Ana Blandiana în capitolul Indiferenţa din Fals tratat de manipulare. Adică la câtă realitate şi câtă minciună se află ori se ascunde în scrisul frumos din critica de teatru.

„Unchiul Vanea” la Teatrul Maghiar de Stat FOTO Biro Istvan

Fără doar şi poate, mi-a fost dat să citesc numeroase cronici în care scrisul frumos amâna sine die judecata de valoare. În care un anume critic se povestea pe sine, îşi mărturisea predilect trăirile de dinaintea întâlnirii cu spectacolul, nemairămându-i în consecinţă spaţiu pentru a-şi formula opiniile post-spectacol. Am citit cronici în care beţia de cuvinte şi automărturisirea erau arme împotriva asumării deschise a riscurilor judecăţii de valoare, chiar dacă judecata nu trebuie şi nici nu are cum, după părerea mea, să se producă în categoricii termeni ai distincţiei nete dintre alb şi negru.

„Unchiul Vanea” la Teatrul Maghiar de Stat FOTO Biro Istvan

Mi s-a întâmplat şi mie să recurg la scrisul frumos ori la ceea ce mi se pare mie a fi sau a fi fost astfel. Nu fiindcă aş fi încercat să evit emiterea de verdicte. Ci pentru că la scrisul frumos m-au îndemnat, m-au împins, m-au silit anumite spectacole ori cărţi despre care încercam să dau seama în cronicile mele. Îmi vin în minte două exemple recente. Cum oare decât frumos, cum altfel decât empatizând cu spectacolul aş fi putut scrie în luna decembrie, atunci când am revăzut, la o distanţă de şapte ani de la prima întâlnire, magnificul spectacol cu Trei surori montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj? Reprezentaţie la care am vibrat ca la premieră şi aceasta nu doar fiindcă distribuţia a suferit oarecare modificări. Sau cum altfel decât frumos aş fi putut scrie despre minunata carte a lui George Banu  Parisul personal- autobiografie urbană? Acel George Banu din al cărui scris frumos  sau “scris artistic”, din “tensiunea ideilor” căruia, cum ar spune Ana Blandiana, am aflat atâtea, ba chiar am izbutit să văd spectacole altminteri nevăzute aievea ori să vizitez mari muzee ale lumii şi să admir picturi adăpostite de ele graţie trilogiei Spatele omului, Nocturne, Cortina.

Teatrul e vis, recenta carte a lui Octavian Saiu, e, la rându-i o mostră de scris frumos sau de scris artistic, dar şi o pledoarie pentru ceea ce autorul ei numeşte libertatea absolută a criticului. Un volum în care criticul face chiar literatură adevărată, literatură-literatură scriind despre spectacole nu doar nevăzute încă, mărturisit nevăzute, dar pe care nici nu le va vedea vreodată fiindcă ele au fost plăsmuite de propria-i imaginaţie. O imaginaţie căreia Octavian îi dă frâu liber şi o lasă să construiască spectacole aşa cum el, criticul, îşi imaginează că ar fi făcut-o Silviu Purcărete sau Ariane Mnouchkine, Robert Wilson şi Andrei Şerban, Tadashi Suzuka ori Lev Dodin, Lucian Pintilie sau Robert Lepage. O imaginaţie strunită însă de familiarizarea perfectă, ajunsă până la identificare, cu ceea ce înseamnă stilul acestor mari regizori. Şi care, pentru frumuseţile pe care ni le dăruiesc prin spectacolele lor, merită să fie celebraţi printr-un scris frumos care, la urma urmei, se situează în descendenţa, cunoscută sau nu, a unui Charles du Bos, criticul ce a notat, la un moment dat, în Jurnalul său “eu nu mai sunt decât receptacolul vieţii celuilalt.” 

„Unchiul Vanea” la Teatrul Maghiar de Stat FOTO Biro Istvan