Despre consultările de la Cotroceni şi despre diferenţa dintre strategie şi tactică
0Preşedintele Klaus Iohannis are o tactică puternică, dar strategia sa este neclară. Victor Ponta are o strategie vizibilă, însă poartă un război pe două fronturi şi tactica sa este all over the place. Miza reală este percepţia publică, ce narativ va avea câştig de cauză: Iohannis-cuceritorul sau Ponta-supravieţuitorul?
În mentalul colectiv, despre politică, linia de ruptură dintre strategie şi tactică este confuză, ambele fiind considerate instrumente pentru îndeplinirea unui obiectiv.
Însă pentru profesionişitii care activează în politică, diferenţele ar trebui să fie clare. Ca să fie clar la ce ne referim, strategia este planul de acţiune, iar tactica reprezintă paşii care trebuie parcurşi.
Iar acum să utilizăm această grilă pentru consultările de la Cotroceni.
Ce încearcă să facă Klaus Iohannis
Consultările de la Cotroceni, trecute acum de-al doilea episod, reprezintă o tactică aleasă de preşedintele Iohannis. Dacă însă acest lucru este clar, strategia este elementul mai neclar, pentru că o tactică bună în absenţa unei strategii devine repede inutilă.
Pe de o parte, strategia lui Klaus Iohannis ar fi să se concentreze mai mult pe administraţie decât pe politică. Avantajele ar fi de natură electorală, cu siguranţă, însă l-ar îndepărta de PNL. Cum politica este un joc cu sumă nulă, această strategie se va deconta în alegerile parlamentare de peste un an şi jumătate, aplicându-se vorba românească populară: îmi este mai aproape cămaşa decât haina.
Pe de altă parte, strategia lui Klaus Iohannis ar fi să întărească PNL, printr-un fel de contagiune pozitivă care ar funcţiona aşa: eu implementez promisiunile de campanie, eu devin mai popular, eu sunt emanaţia voastră, deci transfer popularitatea mea către voi, voi deveniţi populari şi câştigaţi alegerile parlamentare. Singura problemă cu această strategie este că PNL este în opoziţie, preşedintele nu s-a pronunţat pentru un puci parlamentar (decât pentru cei care fac analiza cu pixul în mână a interviului difuzat la Realitatea TV), ceea ce înseamnă că această linie de acţiune se va putea traduce într-o avalanşă electorală singuratică: doar Klaus Iohannis ar putea câştiga puncte şi nimeni altcineva.
În cele din urmă, Klaus Iohannis poate să încerce să ofere funie politică guvernului Ponta, în aşteptarea ca acesta să şi facă uz de ea. O strategie curajoasă, însă riscantă (pentru a vedea cât de apropiaţi sunt termenii, citiţi Yes Minister şi Yes Prime Minister), pentru că “utilizatorul” are cuvântul decisiv, iar uneori el poate să nu fie de acord să-şi pună singur gâtul în laţ.
În rezumat, Klaus Iohannis are o tactică solidă, însă o strategie care este neclară, ceea ce deschide drum speculaţiilor, iar în politica profesionistă speculaţiile sunt oarecum similare cancerului: se insinuează şi te slăbesc fără să-ţi dai seama, iar când îţi dai seama şi încerci să le contracarezi este deja prea târziu.
Ce face Victor Ponta
În oglindă, Victor Ponta are o strategie clară, dar tactica sa este all over the place. Strategia lui Ponta este să nu renunţe la nicio funcţie de putere până în 2016, sau, dacă trebuie să renunţe, să renunţe la cât mai puţine funcţii.
Amânarea congresului PSD, participarea la consultări, dialogul cu Klaus Iohannis, invitaţiile proprii la consultări, toate reprezintă încercări tactice. Poata caută, cumpără timp. Mai mult, Victor Ponta are tactici diferite în partid şi în afara lui. În timp ce în partid este combativ şi ofensiv, în afara lui este consensual şi mai curând defensiv. Practic, Victor Ponta poartă un război pe două fronturi, cu două tactici diferite, ceea ce îl va obosi politic, îi va obosi aliaţii şi îl va vulnerabiliza pe termen lung.
Momentele de contra-atac politic, precum invitaţia către partidele de opoziţie reprezintă pentru Victor Ponta momente de respiro politic în cadrul unei campanii de asediu la care este supus premierul şi preşedintele PSD şi vor fi percepute în chei politice diferite faţă de consultările de la Cotroceni.
Ce contează însă pentru Victor Ponta este că timpul trece şi că el se scurge în favoarea sa: cu cât supravieţuieşte mai mult, cu atât îi va fi mai uşor la anul. Un alt mare element care îi este favorabil lui Ponta este că acum presiunea este la contestatarii săi: ei trebuie să-l dea jos, nu el trebuie să fie reconfirmat, atât la partid, cât şi în Guvern.
Care este miza
Miza amândurora sunt alegerile locale şi apoi parlamentare de anul viitor. Alegerile locale vor da tonul parlamentarelor, iar parlamentarele vor decide componenţa Guvernului (Elementary, my dear Watson!). Dar, dincolo de asta, miza reală este percepţia publică: ce narativ va avea câştig de cauză: Iohannis-cuceritorul sau Ponta-supravieţuitorul?
Concluzia
Se continuă narativul din campania pentru prezidenţiale, scena fiind ocupată de Iohannis şi Ponta, ceilalţi actori politici fiind, în proporţii diferite, elemente de sprijin şi suport pentru cei doi protagonişti. Războiul va fi unul de uzură şi de tranşeu, chiar dacă atitudinea deschisă la dialog a consultărilor maschează această percepţie. Tot un pumn de oţel într-o mănuşă de catifea este. Lebedele negre continuă să fie speranţa celor care vor o rupere de ritm politic, iar numirea unui nou şef al SRI ar putea reprezenta un astfel de moment.
Concluzia însă este clară: lupta dintre strategie şi tactică este una care nu produce niciodată învingători, ci doar victime politice.