Depoetizarea ca program şi noua mitologie a învinsului: Dan Sociu

0
0

Dan Sociu este în primul rînd un produs al harului său poetic şi desigur, într-o măsură mai mică, dar importantă, al stărilor confuze, de criză perpetuă, care caracterizează deceniile din urmă. Sosit în literatură pe trendul douămiist, el îşi amprentează textele cu maximă consecvenţă, împingînd principiile noilor orientări pînă la ultimele lor consecinţe.


Faptul asigură compoziţiilor, dincolo de terenul arid şi ostil pe care se nasc, puternică tensiune interioară, însă greu audibilă, precum bufniturile din adîncul unei galerii de mină părăsită. Este generaţia care-şi caută limanul fie mergînd înainte orbeşte şi pipăind, fie lovind violent în obstacole. Dar o violenţă instabilă şi condimentată verbal cu înjurături şi cuvinte tari, împrumutate din panoplia argotică. Pentru că n-au mai găsit soluţii, flămînzi de succes şi considerîndu-se poate marginalizaţi, unii au luat calea monahismului, ca Adrian Urmanov şi Ştefan Baştovoi, alţii doar au schimbat insurgenţele fracturiste cu linia contemplativă şi smerită a credinţei, precum Marius Ianuş. Dan Sociu este unul dintre liderii care nu pare a fi dispus să-şi renege convingerile iniţiale, ce prioritizau cultul pentru sinceritate şi adevăr integral, ignorînd cu orice risc costurile de imagine publică.Un lucru e clar din capul locului : transcrierea vieţii proprii şi autoidentificarea cu poezia înseamnă un demers costisitor, un ritual care include sacrificiul. Ceea ce , din cîte deducem, a acceptat să facă Dan Sociu, adesea însă cu seninătate trucată.

Poezia sa e poate un rămăşag cu sine însuşi, hotărît să nu ascundă nimic din ce i se întîmplă zilnic şi mai ales din ce simte că i se întîmplă. Mărturia se vrea simplă şi firească, pornind de la refuzul oricărei tentaţii de prelucrare şi în dispreţ faţă de norme estetice şi etice preexistente. El procedează ca un fotograf, însă unul extrem de abil care, deşi vrea să lase impresia că ia în calcul întreaga realitate, operează în secret doar cu fragmente, dar cu impact garantat. Totul pare nespectaculos şi tern, căci strategia lui poetică are la bază un soi de ipocrizie pozitivă, mizînd pe valenţele autenticiste şi cu grija de a nu pune tuşe colorate pe cenuşiul cotidian. Dan Sociu neagă, măcar parţial, canoanele consacrate, şi nu vrea să resimtă constrîngerea modelelor. Se ştie că biografismul şi proiectul autenticist au rădăcini în poetica optzecistă, dar noii corifei lirici sînt infinit mai dezinhibaţi decît predecesorii. Simţind că sînt cobaii unei tăceri erodante, ei se grăbesc să-şi exhibe vieţile, pliate în registre mărunte şi fără viitor, spre a fi auziţi şi văzuţi. Dan Sociu se instalează într-o paradigmă inteligentă, cu parodieri ambigui şi încercarea de a eluda artificiul în favoarea impresiei de existenţă brută. Dar există suficientă relativitate şi peste imaginea acestei sincerităţi care, ca produs de artă, s-a obţinut prin sinteză. Problema e în ce măsură infuzezi textului anodin suficientă substanţă vie, care să te invite la meditaţie şi efort hermeneutic. Şi să constaţi că, lăsîndu-te captivat de ,,naraţiune”, eşti de fapt sub vraja poeziei, în starea ei pură, nealterată de convenţii.

La Dan Sociu, dincolo de mimetismul amăgitor, poţi depista gradul de selectivitate auctorială, care să asigure efectul scontat, şi încă la nivel maximal. Exactitatea detaliului, văzut parcă printr-o lentilă măritoare, provoacă un tip special de emoţie, precum şi solidarizarea tacită cu eroul sau eroii discursului.Ba mai mult, faptele, cumulate într-o înlănţuire afectivă, cu tot falsul lor prozaism, îndreaptă percepţiile spre cote paroxistice. În felul acesta, printr-o metamorfoză stranie, derizoriul devine complex, iar insignifianţa ascunde mesaje care aşteaptă să fie denudate. Şi constaţi că textele, deşi transpuse pe un portativ oarecare, anonimizat, mustesc totuşi de tensiune, iar peste limpezimea colocvială a stilului poţi descoperi miezul şi miza adevărată.În lentorile acestui gen de confesiune narativă, notele patetice par eliminate din start, pentru că Dan Sociu joacă excepţional cartea naturaleţii. Petele de culoare sentimentală sînt însoţite permanent de ghilotina autocenzurii. Relatarea cu lux de amănunte face parte din reţetă, dar ochiul atent va observa că autorul a păstrat doar secvenţele care pot să spună mai mult decît simpla lor rostire. Acest context aparent slobod, dar riguros în esenţă, exclude excesele de orice fel, cu atît mai mult grandilocvenţa şi teatralitatea. Distribuite în text la locul potrivit, micile digresiuni fac parte din arsenalul tehnic de bază şi dau seamă despre profilul etic al acestei poezii. Ne aflăm în zona permanentelor defrişări sufleteşti, a palpărilor care scot la suprafaţă cantităţi apreciabile de melancolie neprocesată, rezultînd din nevindecate răni şi dezabuzări de tot felul.

Cititorul trebuie să privească peste zugrăveala crudă a autorului, acolo unde palpită sîngele cald şi fiorul reflexiv.Pentru că poetul, în timp ce  rescrie realitatea, o şi procesează, cu discreţie, chiar cu simulată apatie. El acceptă un modus vivendi nespectaculos, uneori hîd, pentru a nu transcende în nici un fel datele concretului. Iar fiinţa, aflată  pe treptele de jos, într-o luptă fără sorţi de izbîndă, nu poate fi aliată decît cu lehamitea sau în cel mai bun caz cu indiferenţa. Te şi miri că în acest peisaj anihilant mai există emoţii erotice, e drept, anemiate de lipsa perspectivei şi de ştacheta joasă a aspiraţiilor. De remarcat că aluziile bahice, foarte prezente, nu sugerează atît viciul, cît mai degrabă acompaniamentul firesc al acestui univers şubred şi nesemnificativ. Un fel de mizerie pe care fiinţa o acceptă fără a se lamenta, echivalînd în plan poetic cu mersul jertfelnic pe sticlă pisată. Asemeni condamnatului în aşteptarea pedepsei, vorbim de renunţarea definitivă la spiritul ofensiv.

Dan Sociu creează public o mitologie lirică a învinsului, de fapt portretul în detaliu al adevăratei condiţii ontice. Chipul celor fără orizont, secvenţialul grotesc şi oralitatea cu prelungiri vulgare, viciile şi obsesiile sexuale din zona învinşilor şi declasaţilor sînt înregistrate ca atare în acest inventar liric. Discursul poetului, doar aparent plat, este suculent, pentru că prin arterele sale pulsează substanţă şi sensuri. Dan Sociu se înscrie în definiţia boemei literare, cu nonconformismul ei paşnic şi neostentativ. Experienţele personale cu alcoolul, împinse pînă spre abisal, i-au deschis porţi altfel inaccesibile, se înţelege, pe linia iluminărilor revelatorii, aşa cum se întîmpla în alt veac altui ,,enfant terrible”, Arthur Rimbaud. După propriile mărturisiri vieţuieşte adesea fie acaparat de viciu, fie ducîndu-i dorul. Mai traversează şi anxietăţi, devenind vag mistic, dar totul se consumă într-un mediu degradat, care destructurează fiinţa. Cum celelalte repere dispar, mai pîlpîie slab, gata să sucombe, speranţa. Mai mult din raţiuni defensive,  poetul îmbracă masca cinicului, adoptînd grimase de analist rece.Şi cu toată indusa lui linearitate, discursul său, developînd fără pudibonderii socialul imediat, atinge adesea pragul incandescenţei. Ca poet, steagul sub care duce bătălia sa este cel al simplităţii, cu aplicarea codului minimalist. Şi pentru că  poezia curge necontenit din existenţa diurnă (şi nocturnă) a autorului, ca o prelungire a fiinţei suferinde, el crede că textul, aşa cum se iveşte, îşi este suficient sieşi. Şi că orice tendinţă de poetizare devine atentat nedemn la autenticism. Dimensionarea corectă a realităţii poate fi echivalată cu un crez etic, rezistent la marasmul ambiental.

Poezia e un gest de revoltă pentru supravieţuirea fiinţei care, cu toată povara destinului, nu consimte la propria alienare. Dan Sociu n-are afinităţi decît cu poezia inteligentă, cea a emoţiilor sugrumate de dragul adevărului nud. Substratul polemic funcţionează desigur, ca şi minima preocupare pentru construcţie, iar acest fapt include automat şi elemente care ţin de artificiu, de calcul estetic. Contextele în care se petrec dramele, ca şi eroii care le populează, n-au aură, sînt banale. Pentru a le conserva acest statut, autorul refuză podoabele calofiliei, preferînd frazarea uniformă şi scufundări în spaţiul interior. Însuşi titlul cărţii de debut, Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Ed. Junimea, Iaşi, 2002), prin teme şi subiecte, ne spune multe despre universul liric în care se va instala autorul. Un univers ce va fi reconfirmat cu argumente multiple, veşnic traversat de melancolii existenţiale, de înfrîngeri şi durere fizică, dar şi de un soi de împăcare cu soarta. Parcă spre a-şi fixa şi mai temeinic reperele, dar şi conform lehamitei de productivitate literară vanitoasă, poetul reproduce în  Fratele  păduche (Bucureşti : Ed. Vinea, 2004) întreg volumul de debut, adăugînd însă şi un ciclu de inedite sub titlul Sociu bătrîn. Versurile noi arată aceeaşi nonşalanţă în faţa dogmelor, morale sau estetice, aducînd în primplan cultul dezordinii, scîrba de reguli şi negarea realului printr-un indiferentism atroce, care astfel decretează supremaţia lipsei de sens. Dan Sociu duce conştiinţa nimicniciei pînă dincolo de limita accepţiunii comune. Există nişte bariere pe care nici Nichita Stănescu, şi el un deconectat de la constrîngeri, nu le-ar fi depăşit în această manieră automutilatoare. Iată cum se defineşte Nichita : ,,Eu nu sunt altceva decît / o pată de sînge / care vorbeşte”. Să recunoaştem, exprimarea de mai sus e ca o floare la butonieră în comparaţie cu autoanaliza lui Sociu : ,,nu sînt decît / un căcat în ploaie / care vorbeşte” (Poemul de la ora 5). Esenţele poeziei lui Dan Sociu s-au decantat deja şi dau tonul unei cărţi excepţionale, Cîntece eXcesive (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2005). Aici întregul material poetic aflat la dispoziţia autorului se topeşte în biografism. Principala sa grijă este să nu creeze valuri prea înalte, urmînd plin de lovituri linia vieţii anonime, alcătuită din suferinţă mută şi bucurii neglorioase. Nu cosmetizează în nici un fel oferta cotidiană. Povesteşte fără patos, relaxat şi direct, adesea argotic şi impudic. Notaţia vrea să pară întotdeauna fadă şi totuşi să nu piardă din vedere nici o nuanţă. Exemplară în aplicarea ,,reţetei” este povestea preparativelor pentru celebrarea propriei nunţi. Cuvintele sînt puţine şi sărace, naraţiunea se desfăşoară pe etape distincte, ca şi cum dorinţa expresă a autorului a fost în primul rînd să cuprindă toate amănuntele. Mica odisee de familie continuă între aceleaşi repere : o lume marginală, în afara istoriei, cu reacţii întîrziate şi anemice, preocupată de standarde viscerale. Cuplul face suc de morcovi, are maşina de spălat rufe în funcţiune şi nutreşte intermitente griji pentru naşterea pruncului. Aşadar, din indiferentismul absolut răzbate parcă şi o rază de căldură, cînd întreg universul acesta blazat se umanizează pentru o clipă : ,,dimineaţa îmi lipesc nasul / de obrazul ioanei / trag adînc în piept / cît să-mi ajungă pentru / întreaga zi // patru mîini aşează hăinuţele ude / pe-un calorifer mîini de bărbat / cu venele umflate degete galbene / unghiile netăiate şi mîini mici / mai îndemînatice / căciuliţe ciorăpei pe elemenţii albi / elemenţii negri în lumina / de iarnă” (decembrie – ianuarie).

O amorţeală cuprinde simţurile şi viaţa stagnează, deposedată de evenimente. Spleen-ul instituţionalizat nu poate avea alt corelativ decît gestul bahic, repetat ca un ritual cu implicaţii mistico-etice : ,,Din cînd în cînd mă ridic de lîngă ea - / dormi liniştită, sînt proprietarul ştirilor, / tatăl lor, - / şi vărs cîte un strop / pentru fiecare mort degeaba” (Beau pentru morţi). Cu aceeaşi voce neutră se produc şi reflecţiile autorului despre propria paupertate, încît doar forţînd lucrurile poţi întrezări şi vreo inflexiune resentimentară : ,,Diseară, cînd îmi va spăla pantalonii / primul lor proprietar / se va îndopa cu energizante, / va coborî pe străzile Berlinului / şi / va dansa” (În timp ce mă cert cu o proastă de funcţionară). Sordidul pare esenţa acestui mediu. Expunînd în paralel, cu minime eforturi combinatorii, o problemă stomatologică şi mostre de limbaj antreprenorial, caracteristice epocii, se obţin efecte de contrast şi sarcasm : ,,acum nu pot decît să tac, să nu las aerul să-mi intre în gură, / conducere inspectare ocrotire convingere / şi să mă zvîrcolesc neputincios, nici un analgezic nu mă ajută, / instruire organizare supervizare testare” (Toată iarna am aşteptat durerea mea anuală de dinţi). Lipsa de reacţie la agresivităţi devine filosofie de viaţă, pasivitatea fiind însăşi condiţia rezistenţei. Fără zorzoane prozodice, în percutantul stil direct, efectele singurătăţii în cuplu capătă valori acustice : ,,cînd ne atingem / din întîmplare / sunăm / ca două căni de tablă / ciocnite / la o sărbătoare / săracă” (Cu gura uscată de ură). Să recunoaştem că erotismul lui Dan Sociu are un aer morbid, de sfîrşeală : ,,dragoste cu hainele mele / aduse în braţe de la spital / dragoste cu tot plumbul oraşului / în sînge” (pag. 61).

Cîntecele excesive, adunate în ciclul care dă şi titlul cărţii, sînt lamentări de dragoste pe ton scăzut, un strigăt stins al fiinţei înecate în uitare, dar avînd în faţă, din cînd în cînd, himera salvării : ,,Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine / pentru că nu am un loc al meu, / dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor / ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani” (Cîntec eXcesiv I). Despărţirea şi surparea sufletească dau obsesii extremiste : ,,poate va arde / ceva pe strada Sfinţii Voievozi / şi, preţ de-o clipă, / o să îţi zăresc / picioarele şi ciorapii galbeni, cînd ieşi / fugind, / din bloc, ferindu-ţi faţa” (Cîntec eXcesiv IV). Într-un volum ca Pavor nocturn (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2011), viziunile tenebroase par a se radicaliza, suferinţa fiind acum monolitică : ,,Ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital”, că ,,după ce vedem un film, mîncăm / gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc - / cineva ne aşteaptă, undeva pe drum, cu o rangă (pag. 47) sau : ,,aici începe tot timpul iarna şi se face întruna întuneric” (pag. 63), ca şi aceste versuri despre inconsistenţa ontologică : ,,am fi putut trece unul prin altul / în mişcările noastre fără viitor” (pag. 75).

Cu Poezii naive şi sentimentale (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2012), Dan Sociu revine la panoramarea concretului în cheie douămiistă. El îşi observă atent cutele biografice şi le descrie cu maxima onestitate posibilă literar. Naive nu sînt în nici un caz aceste admirabile texte poetice, doar relieful lor sentimental, oricît ar contraveni spiritului generaţionist, există în straturi verificabile, conferindu-le vigoare, în pofida programului de anemizare forţată dorit de autor. Partitura lirică a cărţii impune pipăiri atente şi repetate, ca învăţarea unei melodii tulburătoare. Poemele sînt realităţi care-şi pot schimba nuanţele în funcţie de intensitatea privirii şi abilitatea privitorului. Dan Sociu scrie dezinvolt, cu gîndul la viteza cu care cuvintele trebuie să fie observate şi auzite de martorul invizibil. Autorul nu se lasă surprins de lipsa finalităţii, ci doar dezamăgit, ca într-o ecuaţie al cărei rezultat este deductibil. Pentru el supravieţuirea înseamnă pur şi simplu adaptare, incluzînd şi viciul, în nici un caz revoltă. Indiferent cît de mari ar fi tranşele de sfîşiere lăuntrică. Într-o lume complet birocratică şi tehnicoidă, fiinţa este agonică şi rătăceşte. Chiar şi atunci cînd călătoreşte în propria interioritate. Prin urmare ideea că autorul ne spune totul, neavînd nimic de ascuns, este o simplă iluzie, dovedind că naivitatea poate fi doar a noastră. Şi deşi excrescenţele narative sînt teşite cu bisturiul, din tablou ţîşnesc spre exterior jeturi de afectivitate abia reţinută. Iată un pasaj despre mamă, pentru că totul este circumscris biografic : ,,55 de ani, soţul de 20 de ani în pămînt apoi mama, tatăl, / şi fratele în pămînt la interval de două luni unul de altul, / cui să mai gătească, cu cine să se mai certe acum, / foarte puţin, deloc şi-oricum invizibil atinsă de vîrstă, / aceeaşi voce frumoasă de copil la telefon cînd îmi mulţumeşte / că am sunat-o” (Rostogol). Iar Arta moartă a comparaţiei dă seama de modul în care se valorifică liric notaţia : ,,în rest, sîntem singuri şi pierduţi / în banalitatea zilelor, nici măcar răbdători ca porumbeii / ascultînd cum se zguduie în vînt pereţii subţiri ai volierei”.

coperta poeti botosaneni

Din prudenţă ,,doctrinară” efuziunile sînt tratate de regulă parodic, dar se pot găsi exemple cînd acestea, răzbind la lumină, produc intense reverberaţii. Dintr-un ciclu memorabil, Sonete alexandrine, cel intitulat Ce trist şi frumos e cînd omul se-nşală ar merita reprodus integral, ca multe altele. Emoţiile evoluează întotdeauna dinspre mica şi umila reverie spre degradarea ireversibilă : ,,M-am dus să văd – nu mai recunoşteam / nimic. În locul dormitorului erau / cinci mese şi o tejghea şi trei moşulici / care beau din picioare. Unde fusese / patul, era un frigider Coca Cola” (pentru Didi) sau : ,,Îmi place să aud despre sentimente. / Am avut şi eu. Acum am degerături / şi rîie” (Eşti atît de frumoasă după ce am mîncat). În acord cu umilitatea condiţiei sale, fiinţei nu-i este îngăduită împlinirea : ,,Atîtea soluţii, nici una pentru noi / doi. Vine rînjetul, să treacă de mine, / e însăşi lipsa de suflet – nu l-a avut / niciodată şi la mine s-a terminat” (Cînd mai innebunesc seara. Bătrînica). Evocări elementare ale trăirii, sonetele alexandrine iradiază nebănuite frumuseţi, de nimic anticipate. O senzualitate uneori senină, alteori tenebros-nostalgică, însă totdeauna vie prin spaţiul deşertificat, dezvoltă la tot pasul secrete aluviuni de lirism.

Dan Sociu, aflat între liderii literaturii douămiiste, şi-a însuşit din mers inclusiv lecţia poeziei născută din antipoezie, şi acum, cu neîndoielnică expertiză, o transcrie nonşalant pe portativ. 

Fragmentul face parte din volumul „Poeţi botoşăneni de azi”, de Victor Teişanu, Editura Axa, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, Centul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani.                                                                           

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite