„Democraţia nu aduce întotdeauna stabilitate“

Preşedintele Portugaliei, Anibal Cavaco Silva, a decis să scoată partidele eurosceptice din ecuaţia puterii, în ciuda votului poporului

Atenţie la semnalele pe care le transmite absolut excepţionala situaţie politică din Portugalia unde, pentru prima oară în istoria zonei euro, preşedintele unei ţări membre ia decizia să scoată din jocul puterii partidele eurosceptice şi anti-europene.

„Acesta este cel mai prost moment pentru o schimbare radicală în fundaţia democraţiei noastre. În 40 de ani de democraţie, nici un guvern din Portugalia nu a depins de susţinerea forţelor anti-europene, adică al forţelor care au făcut campanie în favoarea abrogării Tratatului de la Lisabona, Tratatului fiscal, Pactului de creştere şi stabilitate, precum şi pentru dezmembrarea Uniunii Monetare sau pentru ieşirea Portugaliei din zona euro, în acelaşi timp dorind şi desfiinţarea NATO“, argumenta preşedintele portughez Anibal Cavaco Silva.

Decizia sa a fost să acorde formarea guvernului fostului prim ministru de centru dreapta Pedros Passos Coelho a cărui coaliţie într-adevăr a câştigat alegerile (37%) urmat de socialişti (32%) şi de coaliţia Blocul Stângii şi Comuniştii (18%). Ceeea ce înseamnă că forţele combinate ale stângii au majoritatea absolută în Parlament, caz în care regula ar fi fost ca din această zonă să fie desemnat viitorul prim-ministru. Tradiţie ignorată de preşedinte, care a anunţat că, în numele interesului naţional, preferă să meargă pe linia siguranţei şi credibilităţii în raport cu partenerii internaţionali.

Un argument credibil prin prisma nevoii (în continuare enorme) de a păstra intacte toate liniile de alimentare financiară deschise (Banca Mondială, FMI şi Comisia Europeană), în contextul în care de-abia este începută o uşoară revenire a procesului de creştere economică. În acest sens, este adevărat că semnalul pe care l-ar reprezenta ajungerea la putere a coaliţiei dintre Blocul stângii şi comunişti ar fi echivalent cu mesajul iniţial transmis instituţiilor financiare internaţionale (şi nu numai) de victoria Syriza în Grecia, cu urmările de acum binecunoscute. Dacă despre asta e vorba, atunci preşedintele portughez are dreptate să afirme că "datoria mea este să fac tot ceea ce este posibil să previn ca semnale false să fie trimise înspre instituţiile financiare, investitori şi pieţe".

Într-adevăr, chiar dacă o parte a rezervelor naţionale au fost refăcute (lichidităţile se cifreză acum la 8 miliarde de euro), situaţia economică a ţării râmâne „extrem de vulnerabilă“ în aprecierea FMI. Datoria publică este de 127% din PIB, iar totalul datoriei este de 370% din PIB. Acesta este contextul economic ce ar putea exploda cu consecinţe cel puţin la fel de grave ca cele din Grecia şi ar avea drept urmare o destabilizare de lungă durată a climatului economic şi social.

Va putea fi evitată o asemenea situaţie? Foarte greu, estimează analiştii care se tem că viitorul guvern ar putea fi blocat în Parlament în cazul în care majoritatea formată din socialişti, Blocul Stângii şi Comunişti fie vor refuza investitura, fie vor anihila orice decizie guvernamentală ulterioară. În a doua variantă, asta ar însemna un an de blocaj real al vieţii politice şi economice, că alegeri anticipate pot fi organizate cel mai devreme în vara viitoare.

Acestea fiind spuse, totuşi ce mai rămâne din principiile jocului democratic predat atâţia ani de zile de instituţiile europene? Este limpede că spaima de a revedea situaţia din Grecia-Syriza reprodusă undeva în Europa face să se renunţe în mod extrem de explicit şi la criterii şi la comportamentele clasice, adoptându-se măsuri de forţă pe măsura temerilor. Uşor de înţeles, dar mai greu (sau chiar imposibil) de acceptat ca procedeu care să se instaureze pe termen lung deoarece, astfel, viaţa politică naţională devine subordonată exclusiv jocurilor, cerinţelor şi presiunilor instituţiilor financiare internaţionale.

Sacrificii versus supravieţuire. Am auzit şi la noi teoria asta a sacrificiilor impuse populaţiei ca singură formulă acceptabilă de a asigura supravieţuirea naţională. Fără prea multă dezbatere, pur şi simplu prin decizie politică prezidenţială, susţinută apoi fără niciun fel de rezerve de un guvern de dreapta. Exact tipul de măsuri care au dus la rezultatele politice din Grecia şi acum din Portugalia (şi nu numai), adică o reacţie virulentă la nivel social, deschizând drumul spre afirmarea atât de puternică a extremismului, discursului eurosceptic sau anti-european.

Problema este că, vedeţi exemplul Greciei, acest discurs, transformat în platformă politică, după ce a dus la câştigarea fără probleme de procente electorale importante sau chiar la câştigarea alegerilor, a produs instantaneu un blocaj enorm. După cum s-a văzut, imposibil de rezolvat fără acceptarea unor concesii extrem de importante pentru a se putea obţine, din nou, o gură de oxigen din partea aceloraşi instituţii internaţionale. Caracterizate în timpul campaniei electorale, drept inamicul suprem şi simbolul corupţiei capitaliste nemiloase şi atotdominatoare.

Drept care, iată, aceasta este dilema momentului de acum: ce se acceptă? Ce este corect? Vocea poporului care, după cum se spune, nu greşeşte niciodată (de unde ideea referendumului ca formă supremă de consultare şi decizie)? Sau, dimpotrivă, decizia politică ce afirmă a fi luată în numele interesului superior al naţiunii şi care poate să anuleze sensului votului popular?

Mai pe scurt, chiar dacă se deschide un drum unic spre prăpastie, trebuie acceptat fără discuţie dacă acesta este sensul pe care-l dictează votul popular?

Întrebare retorică şi, ca atare, totalmente inutilă? Absolut deloc deoarece aceasta este chiar dilema care începe să agite decidenţii europeni în perspectiva unor rezultate viitoare estimate ca cel puţin surprinzătoare la viitoarele alegeri naţionale din multe dintre statele UE, combinate cu posibilele efecte ale mişcărilor centrifuge ce ar putea fi amorsate de eventuala ieşire a Marii Britanii din UE.

Drept care, să ascultăm cu mare, foarte mare atenţie cuvintele rostite de Jeroen Dilsselbloem, preşedintele zonei euro: „Democraţia nu aduce întotdeauna stabilitate“.

Dacă aşa e, atunci ce aduce stabilitate? Ce tip de model ne poate aduce stabilitatea, bunăstarea şi pacea socială? Mi-e teamă să intuiesc răspunsul pe care l-ar putea da acum şeful zonei euro. Şi mi-e şi mai teamă ca circumstanţe viitoare să nu justifice un asemenea răspuns. Este posibil? Decizia portugheză este oare doar un început la ceea ce ar putea să fie mâine realitatea unui nou model politic? Sau, cel mai credibil, este un avertisment pentru ceea ce ar putea să fie comportamentul standard european în pregătirea reacţiei la viitoarea mare criză economică?