Definiţia plagiatului

Un caz ieşit din comun de plagiat reţine de mai bine de doi ani atenţia presei, nu doar culturale, din Franţa. În 2007, o romancieră, Camille Laurens, a acuzat-o pe mai cunoscuta Marie Darrieussecq de „plagiat psihic“.

Termenul nu mai fusese întrebuinţat. Marie Darrieussecq ar fi împrumutat subiectul unei cărţi a colegei ei întru literatură despre moartea unui copil aflat la o vârstă fragedă. Mai mult: Camille Laurens îşi întemeia originala acuzaţie pe ideea că literatura este „autoficţiune" şi că nu poţi descrie decât ce ai trăit tu însuţi. Era şi părerea lui Camil (ce coincidenţă!) Petrescu, deşi el nu auzise de „autoficţiune". Mariei Darrieussecq nu-i murise niciun copil, aşa că n-ar fi avut dreptul moral şi artistic de a trata subiectul şi, cu atât mai puţin, de a o copia pe Camille Laurens. Chiar dacă nu ad litteram.

Scandalul a reizbucnit de curând, când Marie Darrieussecq a publicat un studiu erudit şi foarte personal despre plagiat, în care înşiră nume de scriitori acuzaţi pe nedrept (compania e onorantă: Zola, Freud, Mandelstam, Celan etc.) şi o consideră pe Camille Laurens bolnavă de „plagiomanie", de, adică, „dorinţa nebună de a fi plagiată".

Toate bune şi frumoase, doar că apărarea cade în păcatul acuzării: acceptând ideea de „plagiat psihic". Marie Darrieussecq e de părere că plagiatul „recuperează toate locurile comune ale psihanalizei", de la „transfer" la „complexul oedipian". Abia pe ultimul loc al listei aşază limbajul. Acela care, în definitiv, ne oferă criteriul cel mai sigur de a identifica plagiatul.

Confuzia o fac şi alţii. O profesoară de literatură, tot din Franţa, nemulţumită de programele de calculator folosite de unele universităţi pentru depistarea plagiatului, care s-ar limita la similitudini lexicale, şi-a propus crearea unui soft capabil să le „recunoască" pe cele stilistice. Cum „le style, c'est l'homme", după vorba altui francez, ce dovadă mai temeinică, nu e aşa, am avea decât clona stilistică?

Eroarea acestui mod, dacă vreţi, psihanalitic de a defini plagiatul e dublă. Odată, fiindcă deplasează accentul de pe identitatea sau similitudinea de vocabular, care pot fi probate cu destulă precizie, pe asemănarea de stil, care numai cu greu poate fi deosebită de împrumuturi acceptate şi consacrate, precum pastişa sau parodia. A doua oară, fiindcă transformă într-o problemă de patologie, nu numai dorinţa de a fi plagiat („plagiomania"), ceea ce nu e exclus să fie, dar şi plagiatul ca atare, care e, pur şi simplu, un furt intelectual şi nu se tratează pe canapeaua psihanalistului, ci în boxa tribunalului, pe baza legii dreptului de autor.