Decembrie 1989 la Nottara. O istorie uitată.

Întâmplare sau nu, pe 16 decembrie 1989, când Timișoara a dat semnalul revoluției, la Teatrul Nottara din Bulevardul Magheru avea loc o premieră mult comentată cu „Burghezul gentilom” de Molière în regia lui Alexandru Dabija și interpretarea lui George Constantin în rolul titular.

Spectacolul se mai jucase producând ecouri până la înalt nivel (citește turnătorii) și acum era revizionat de forurile de la primărie în frunte cu temutul tov. Gheorghe, omul roșu (avea părul roșcat intens) care a dispărut misterios după Revoluție și ministreasa tot celebră, Tamara Dobrin. Am povestit cu amănunte în cartea mea „De la Cortina de fier la teatrul fără perdea” episodul, începând cu alerta de dinaintea sosirii mărimilor și până la indicațiile de după, de tipul scoate aia, pune aia…

Sandu Dabija actualizase piesa până la detalii gestuale și de costum, așa încât pe scenă Dl Jourdain apărea în costumul oficialilor de la București cu celebra șapcă proletară iar soața lui, Madame Jourdain, rol în care era irezistibilă Rodica Sanda Țuțuianu purta celebrul taior din recuzita obligatorie a anturajului prezidențial la care era asortat un coc la fel de celebru și o poșetă care îndeobște stătea pe burtă. În scenă era și covorul roșu pe care pășeau acum timorați profesorii care urmau să-l învețe arta de a fi gentilom pe burghez și alte elemente de decor care făceau interiorul să semene cu imaginile familiare ce vizau familia prezidențială. Dar cel mai comic moment al spectacolului era acela al primirii vizitei unui cap încoronat din Orient pentru care modelul era tot din actualitate , fiindcă tocmai se consumase un asemenea eveniment, moment pentru care Jourdain e deghizat în mamaușiu (fantezie molièrească). Scena întâlnirii celor doi era, ce-i drept, revuistică, dar servea de minune batjocorii generale despre care mă gândesc și azi cum de a fost posibilă. În orice caz am fost martoră cum la sfârșit directorul teatrului Ion Brad a mers la cabină să-i transmită lui George Constantin indicațiile, între care aceea privind datul din mâini. Erau gesturile specifice dictatorului care pe unde trecea ridica mâna dreaptă și făcea un semen în urma căruia cădeau clădiri sau oameni. George s-a enervat și a cerut o confruntare față în față. Dar oficiala plecase de mult așa că a rămas directorul și cei care-l însoțeau să roșească în locul ei.

Da, nimeni nu mai avea motive și putere să apere un regim care se zguduia din temelii prin Europa dând tonul a ceea ce deja începuse la Timișoara.

Până la mitingul din Piața Palatului nu mai erau decât câteva zile. Iar peisajul și emoția străzii de după dezordinea provocată de spargerea adunării l-am trăit tot împreună cu oamenii de atunci ai Nottara-ului care mai trecuseră prin destule furci caudine cu teatrul și istoria lui complicate. Rezistența prin teatru nu e da, o vorbă în vânt, chiar dacă pe vremea aceea ne gândeam mai degrabă la supraviețuire. Acum revoluția de pe scenă cu cenzurile și interdicțiile cunoscute, era în stradă. Adrian Pintea și Margareta Pogonat, cățărați pe clădire după ce escaladaseră fereastra, fluturau steagul victoriei (unde o fi acea fotografie reprodusă pe coperta ultimului număr din revista Cortina? Ah, arhivele…). Alexandru Repan cu urechea în radioul Liei, secretara, ne asigura că a început, înghițind vorbele pe care natura sa aristocratică nu-i îngăduia să le rostească. Dragoș Pâslaru ne prevenea asupra manevrelor unora de pe la noi care știam cu ce se ocupaseră în afara teatrului, Horațiu mai trântea câte o glumă. Am rămas sechestrați în clădire întreagă acea zi… după care au urmat alte și alte momente în care trupa și întreg personalul teatrului a stat unit în jurul locului pe care acum îl prețuiam parcă și mai mult. Eram în inima evenimentelor. Uitasem parcă de casele noastre, mai ales că dinspre Piața Romană veneau vești despre arestarea demonstranților, a studenților de la ASE care în noaptea următoare au fost secerați de gloanțe. Istorie din mers. Un timp al trăirii… cel al regăsirii întârzie să vină.

Azi după atâția ani când suntem tot mai puțini cei care putem spune cum a fost, fiindcă ce a fost nu e dat vulgului să știe, mă surprinde că un eveniment retrospectiv găzduit de Teatrul Nottara, respectiv o expoziție multimedia „Origini. repere”, și-a propus să oprească istoria acestei scene la anul 1983 (?!) refuzându-și propriul trecut recent. 

Cum inaugurarea a avut loc de curând, deci în decembrie e cu atât mai bizar și mai trist să constați ocolirea unor evenimente .și mai ales cum de fapt rând pe rând directorii/managerii, interimari sau nu se folosesc de trecut în mod selectiv și arbitrar interesați mai degrabă de propriile beneficii de imagine. Păi, asta nu e cenzură? Sau manipulare? Când vom învăța să privim adevărul întreg, plăcut sau nu. Dar în orice caz mai folositor când nu e ciuntit.