De unii sinistraţi mi-e milă. De alţii, nu

Scena unu: o bătrână uitată şi de copiii ei, de vremuri şi de Dumnezeu, plânge în frig, singură într-o casă veche, îngropată în zăpadă. Aşteaptă ajutor.

Scena doi: un ţopârlan cu mintea odihnită şi tupeul bulbucat îşi pârţâie buzele a dispreţ, când aude de codul roşu şi de rugaminţile autorităţilor să lăsăm volanul în pace, pe urgia asta. Dobitocul îşi ia maşina de lux, câştigată din furt cinstit, şi pleacă la drum, se înfundă în zăpadă şi latră de-acolo. Aşteaptă ajutor.

Există oameni necăjiţi şi oameni obraznici. Ambele categorii pot intra în gheara fatalităţii. Noroc că nu-mi cere nimeni părerea oficial, altfel aş fi votat, păcătos şi anticreştineşte, ca niciun zăbăuc plecat la drum cu maşina, pe viscol să nu fie scos de-acolo înainte ca ultimul ţăran zidit de viu în propria casă, nevinovat, să fie salvat din zăpezi. Abia când toţi amărâţii ăia rămaşi fără apă şi mâncare sunt în siguranţă, discutăm şi despre recuperarea nerozilor de pe şosele.

A nu se înţelege că toţi cei plecaţi la drum şi rămaşi prin şanţuri viscolite sunt nesimţiţi. Unii chiar aveau situaţii disperate. Este şi motivul pentru care, nici să vrea, salvatorii nu pot tria la telefon urgenţele. Pentru că toţi vor spune că au avut de făcut un drum care nu suporta amânare. Dar ştim cu toţii că unii au sfidat codurile din simplul fapt că nu şi-au mai dat fundul jos din maşină de vreo zece ani şi le e imposibil să stea acasă sau să meargă cu trenul taman acum. Şi uite-aşa, pe lângă ăia care chiar merită salvaţi, profită de situaţie şi mocofanii care îngheaţă din cauza propriei aroganţe.

Mi-e milă de bătrânii şi bolnavii care deschid uşa casei, dimineaţa, şi se lovesc la propriu de un zid de zăpadă. Am văzut la televizor deştepţi care cârâiau că, vezi, Doamne, e vina lor, că ştiau de coduri, că trebuia să se fi aprovizionat, să-şi fi umplut cămara de pâine şi apă, să-şi fi tăiat lemne, să-şi fi cumpărat medicamente, să-şi fi adus zacuştile din şopronul de-afară, să-şi fi tăiat porcul şi să-l fi făcut cârnaţi, să fi construit parazăpezi, cazemate, forturi şi tranşee. Păi, tâmpiţii moşului, aţi văzut cam ce oameni au rămas îngropaţi în nămeţi, în general? Oamenii săraci, care n-au bani să-şi facă stocuri dintr-o pensie de 300 de lei – de-aia cumpără câte puţin odată -, care abia pot căra o găleată pe jumătate plină, s-o aducă de la fântână, care nici nu pot ridica toporul, cu atît mai puţin să facă surcele din butuci.

Nu mi-e milă de neruşinaţii care ocupă timpul, energia şi banii autorităţilor, bătând din picior să fie salvaţi, după ce au căutat-o cu lumânarea. Mi-e milă doar de cei pentru care o nenorocire nu vine niciodată singură.