De la perturbarea comerțului global la atacuri regionale: noua fază a strategiei Houthi (anatomia unui actor asimetric care refuză să dispară)

Situația activității grupării Houthi în regiunea Mării Roșii și a Golfului Aden a depășit cadrul unui conflict local, transformându-se într-o problemă majoră de securitate globală, cu implicații economice semnificative.

Sâmbătă, 28 martie 2026, forțele armate Houthi au anunțat pe Telegram că au executat „prima operațiune militară" în sprijinul Iranului, lansând o salvă de rachete balistice înspre „ținte militare sensibile" din sudul Israelului. Era primul atac al Houthiților de când războiul din Gaza luase sfârșit în octombrie trecut. Purtătorul de cuvânt militar Yahya Saree a precizat că ofensiva a fost coordonată cu operațiunile Hezbollah din Liban și ale milițiilor irakiene, constituind intrarea formală a mișcării yemenite în conflictul regional declanșat de loviturile americano-israeliene asupra Iranului. Lumea, care privise cu uimire cum Houthiții rezistaseră luni întregi tentației de a se implica direct, înregistrase avertismentul final. Pentru a înțelege importanța acestui moment, trebuie reconstituită o cronologie mai lungă — cea a campaniei maritime care a redefinit securitatea globală în ultimii doi ani și jumătate.

Houthi și Teheranul slăbit — cine a dat ordinul și când — Proxi fără stăpân? Anatomia unei tăceri calculate

Cele aproape patru săptămâni de tăcere militară a Houthiților după declanșarea loviturilor americano-israeliene asupra Iranului pe 28 februarie au reprezentat unul dintre cele mai comentate paradoxuri ale conflictului în curs. Gruparea care atacase sute de nave comerciale, se înfruntase cu marina americană și lansase rachete spre Tel Aviv stătea acum pe margine, organizând marșuri de solidaritate și ținând discursuri de condoleanțe. Presa occidentală de analiză strategică a oferit câteva explicații, adesea complementare, care merită examinate în ansamblu.

Prima ipoteză: Teheranul a ridicat cartonașul!

Cea mai răspândită interpretare din sursele occidentale este că tăcerea Houthită nu a reflectat autonomie, ci dimpotrivă — disciplină față de o strategie iraniană de escaladare graduală. Un analist yemenit citat de Al Jazeera a explicat că Teheranul nu vrea să folosească toate cărțile deodată și urmărește să conserve gruparea Houthită pentru o fază ulterioară a conflictului. Cu alte cuvinte, Iranul a preferat să-și dozeze proxi în funcție de evoluția teatrului de operații, nu să le angajeze simultan și să-și epuizeze prematur pârghiile de presiune. Această lectură este susținută și de un detaliu semnificativ: noul lider suprem iranian, ayatollahul Mojtaba Khamenei, a semnalat în prima sa declarație scrisă că Iranul poate deschide „noi fronturi în conflict" — un semn că Teheranul îi îndemna pe Houthiți să se implice curând. Semnalul nu venea dintr-o poziție de forță, ci din necesitate: Iranul slăbit dorea să mute presiunea în altă parte.

A doua ipoteză: Houthiți au calculat singuri

Presa occidentală a insistat și pe o lectură alternativă, poate mai nuanțată: Houthiții au o autonomie operațională reală și au ales ei înșiși momentul intrării în conflict. Un cercetător yemenit Adel Dashela, descris ca cercetător și non-resident fellow la Mesa Global Academy a explicat că gruparea nu a vrut să declare oficial război în acel moment tocmai pentru a se portretiza ca o facțiune independentă, nesupusă directivelor Teheranului. Această tensiune între imaginea de actor autonom și realitatea dependenței față de Iran a marcat întreaga perioadă de tăcere. Abdel-Malik al-Houthi ( nume complet: Abdul-Malik Badr al-Din al-Houthi este liderul absolut — militar, politic și spiritual — al mișcării Ansar Allah, cunoscute în Occident drept Houthiții) a apărut public de trei ori după declanșarea războiului. În primul discurs a declarat solidaritate cu Iranul și disponibilitate pentru „toate evoluțiile", într-un mesaj care părea mai degrabă o declarație politică decât o proclamare a rezoluției militare. Cel de-al doilea discurs a fost mai emoțional, exprimând condoleanțe pentru moartea lui Khamenei. Al treilea a transmis același mesaj, fără nicio schimbare de substanță. Ceea ce nu s-a spus era la fel de revelator ca ceea ce s-a spus.

A treia ipoteză: auto-prezervarea

Tăcerea Houthiților poate reflecta și o strategie de escaladare graduală. Gruparea pare reținută de loviturile aeriene israeliene din august și septembrie 2025, care au decapitat conducerea guvernamentală și militară din Sanaa, atacuri suplimentare putând provoca un nou val de retorsiuni israeliene. Cu alte cuvinte, prețul implicării militare a crescut substanțial față de 2024, iar Houthiții au calculat că nu au motive să-l plătească înainte de a fi absolut necesar. Reținerea continuă a Houthiților a fost atribuită unei combinații de factori: răbdare strategică, coordonare cu Teheranul, o înțelegere prealabilă cu SUA și Arabia Saudită, și auto-prezervare în fața unei prezențe navale americane masive.

Ce înseamnă racheta din 28 martie 2026

Lansarea din 28 martie nu este neapărat dovada că Teheranul a dat ordinul — este mai probabil că pragul stabilit de Houthiți înșiși a fost în cele din urmă depășit. Purtătorul de cuvânt militar Yahya Saree articulase vineri trei „linii roșii" — intrarea altor state alături de SUA și Israel, utilizarea Mării Roșii pentru operațiuni ostile împotriva Iranului, și continuarea escaladării împotriva Axei Rezistenței. A treia condiție era suficient de vagă pentru a putea fi invocată oricând. Rămâne deschisă întrebarea esențială: când Houthiții au atacat navigația în Marea Roșie, strâmtoarea Hormuz era deschisă. Acum Iranul a blocat Ormuzul, iar Marea Roșie este principala rută funcțională de bypass pentru milioane de barili de petrol. Dacă Houthiții vor bloca și Bab el-Mandeb, lumea va avea simultan închise cele două jugulare energetice ale sale — un scenariu pe care nicio putere occidentală nu și l-a dorit și pe care nimeni nu pare pregătit să-l gestioneze complet. Tăcerea a luat sfârșit. Întrebarea acum nu mai este dacă Houthiții intră în conflict, ci cât de departe sunt dispuși să meargă.

Anatomia unei campanii fără precedent

Criza Mării Roșii a început pe 19 octombrie 2023, când Houthiții sprijiniți de Iran au lansat rachete și drone armate înspre Israel, cerând încetarea invaziei Fâșiei Gaza. Ceea ce părea inițial un gest politic s-a transformat rapid într-o campanie sistematică de control al uneia dintre cele mai importante artere comerciale ale lumii. Houthiții au lovit mai mult de 130 de nave până în martie 2025, iar efectele economice au fost catastrofale. Numărul navelor care tranzitau Canalul Suez a scăzut de la 2.068 în noiembrie 2023 la aproximativ 877 în octombrie 2024. Amploarea perturbărilor a depășit orice precedent recent. Companiile de navigație care și-au deviat vasele pe la Capul Bunei Speranțe au adăugat aproximativ zece zile la voiaje, costuri de combustibil suplimentare și prime de asigurare ridicate, afectând țările europene puternic dependente de traficul prin Suez pentru energie, bunuri de consum și materii prime. Grupul Russell a estimat că mărfuri în valoare de aproximativ un trilion de dolari au fost perturbate din cauza atacurilor Houthiților între octombrie 2023 și mai 2024. Prin comparație, fluxurile de petrol prin strâmtoarea Bab el-Mandeb s-au înjumătățit, potrivit analizei Administrației americane pentru Informații Energetice.

Houthiții mută războiul: Israel sub foc, Suez în colaps

Instabilitatea din Marea Roșie se propagă rapid în economia globală. Costurile de transport pe ruta Asia–Europa au crescut cu peste 80% față de 2023, în timp ce primele de asigurare pentru risc de război au devenit, în multe cazuri, prohibitive. Lanțurile de aprovizionare sunt afectate în mod direct, în special în industriile auto și electronică, unde companii precum Tesla și Volvo au fost nevoite să oprească temporar producția din cauza întârzierilor în livrarea componentelor. În paralel, piețele energetice resimt o volatilitate crescută, petrolul și gazele naturale lichefiate incluzând o primă de risc estimată la 5–10 dolari pe baril. Răspunsul internațional combină măsuri militare și de protecție a transportului maritim. Operațiunea Prosperity Guardian, coordonată de Statele Unite, urmărește securizarea rutelor comerciale, în timp ce misiunea Aspides a Uniunea Europeană oferă escortă defensivă navelor.

În paralel, Statele Unite și Regatul Unit au desfășurat lovituri aeriene asupra infrastructurii Houthi din Yemen, vizând depozite de rachete, radare și platforme de lansare. Acum gruparea Houthi (Ansar Allah), susținută de Iran, și-a redeschis operațiunile dincolo de teatrul yemenit, devenind un actor regional activ. În perioada 27–28 martie 2026, rebelii au reluat atacurile cu rachete balistice și drone asupra sudului Israel (Eilat și Beersheba), în contextul escaladării regionale. Utilizarea rachetelor din familia Toufan, cu rază de peste 2.000 km, și a dronelor Samad-3 permite lovituri la distanță strategică, chiar dacă majoritatea sunt interceptate de sistemele Arrow 2/3 și David’s Sling. Din punct de vedere militar, efectul este limitat; din punct de vedere politic, însă, aceste acțiuni consolidează rolul Houthi în „Axa Rezistenței” și amplifică presiunea internațională asupra Israelului. Deși nu controlează direct Canalul Suez, Houthi au reușit să creeze o blocadă indirectă prin atacurile asupra strâmtorii Bab el-Mandeb, punct critic pentru accesul în Marea Roșie. Consecințele sunt severe: tranzitul navelor portcontainer prin Suez a scăzut cu aproximativ 90%, iar majoritatea operatorilor au rerutat transporturile pe la Capul Bunei Speranțe. Această ocolire adaugă între 10 și 14 zile la durata transportului și crește semnificativ costurile logistice. Pentru Egipt, impactul este direct, veniturile din canal reducându-se semnificativ.

Logica asimetriei

Ceea ce face această campanie deosebit de dificil de contracarat nu este puterea brută a Houthiților, ci arhitectura asimetrică a conflictului. Structura asimetrică de cost a atacurilor maritime acordă Houthiților un avantaj considerabil: dronele și rachetele lor sunt ieftine, în timp ce interceptarea defensivă occidentală și desfășurarea navală implică costuri mult mai ridicate. Atacurile lor asupra navigației comerciale — prezentate drept solidaritate cu palestinienii și rezistență față de influența occidentală și israeliană — au reverberat la nivel global. Ceea ce face aceste atacuri deosebit de grave nu este doar paguba produsă, ci capacitatea Houthiților de a combina armament sofisticat cu metode tradiționale de insurgenței. Analiștii de la Washington Institute au avertizat că această combinație evidențiază vulnerabilitățile structurale ale comerțului global și schimbarea echilibrului de putere în Orientul Mijlociu. Forța reală a Houthiților nu rezidă în volumul arsenalului, ci în capacitatea de a menține o percepție ridicată a riscului. Această observație a ACLED (ACLED — Armed Conflict Location & Event Data Project — este una dintre cele mai respectate organizații independente de cercetare și colectare de date privind conflictele armate la nivel global) captează esența strategiei adoptate: nu este necesar să scufunzi fiecare navă, ci să convingi armatorii și companiile de asigurări că ruta este prea periculoasă. Rezultatul a fost o paralizie comercială disproporționată față de capacitățile militare reale ale grupării.

Răspunsul occidental și limitele sale

Comunitatea internațională a reacționat cu desfășurări navale de amploare. Atacurile au condus la formarea unor misiuni navale defensive regionale distincte, inclusiv Operațiunea Prosperity Guardian condusă de SUA și Operațiunea Aspides coordonată de Uniunea Europeană. Prezența flotelor occidentale a fost utilă în anumite privințe — interceptarea armelor Houthiților și escortarea unor nave comerciale — dar nu a reușit să descurajeze gruparea în mod structural. Anunțată pe 18 decembrie 2023 de Lloyd Austin, Operation Prosperity Guardian a fost răspunsul la blocada houthită din Marea Roșie.

Bilanțul este clar: dominație tactică, dar eșec în restabilirea fluxurilor comerciale. Pe plan militar, operațiunea a performat: sute de drone și rachete interceptate, protejarea convoaielor și cea mai intensă activitate navală americană din ultimele decenii. Prezența coaliției a descurajat atacuri majore și a prevenit pierderi masive de nave. Strategic însă, obiectivul a eșuat. Traficul prin Bab el-Mandeb și Canalul Suez a rămas sever afectat, cu scăderi de până la 70–75%. Comerțul nu a revenit, iar rutele au fost mutate în jurul Africii, crescând costurile globale.

Trei cauze explică eșecul. Prima: asimetria costurilor—Houthi folosesc arme ieftine, în timp ce interceptarea lor este extrem de costisitoare, erodând avantajul naval american. A doua: coaliția fragmentată—participare limitată, contribuții simbolice și operațiuni paralele (inclusiv Uniunea Europeană prin Aspides), fără comandă unificată. A treia: reguli de angajament restrictive—accent pe interceptare defensivă, fără lovirea decisivă a infrastructurii și rețelelor de sprijin. A apărut și un paradox: criza a crescut profiturile marilor armatori, datorită tarifelor mai mari generate de rutele ocolitoare. Practic, sistemul economic s-a adaptat, reducând presiunea pentru o soluție rapidă. Concluzia este dură: Statele Unite au demonstrat superioritate tactică, dar nu au reușit să câștige confruntarea strategică. Un actor non-statal a reușit să perturbe o arteră comercială globală, punând sub semnul întrebării eficiența puterii navale convenționale în fața războiului asimetric.

Lansată pe 19 februarie 2024, EUNAVFOR Aspides este răspunsul Uniunea Europeană la criza din Marea Roșie. Spre deosebire de misiunea americană, operațiunea are un mandat strict defensiv: escortă navală, supraveghere și interceptare, fără lovituri pe uscat. Această abordare i-a asigurat legitimitate politică, dar i-a limitat impactul. Operațional, rezultatele sunt solide. Navele europene au interceptat drone și rachete, au protejat echipaje și au evitat incidente majore, inclusiv un potențial dezastru ecologic în cazul tancului Sounion. Până în ianuarie 2026, peste 1.450 de nave comerciale au fost escortate în siguranță. În același timp, misiunea a demonstrat că UE poate coordona o operațiune navală comună funcțională. Limitele sunt însă evidente. Forța desfășurată rămâne redusă (2–3 nave), iar mandatul defensiv creează o asimetrie: Aspides poate intercepta atacuri, dar nu poate elimina sursa lor. În paralel, coordonarea cu partenerii occidentali este complicată de reguli de angajament diferite. Escaladarea regională din 2026 a schimbat miza. Sub presiunea Statele Unite, misiunea se extinde spre strâmtoarea Hormuz, în timp ce statele membre rămân divizate asupra implicării într-un conflict mai larg cu Iran. Concluzia: Aspides nu a rezolvat criza — nici nu a încercat. A oferit un „scut” funcțional, limitat și deliberat precaut. Provocarea reală abia începe: poate rămâne defensivă într-un conflict care devine tot mai ofensiv? Răspunsul va veni în curând. Administrația Trump a lansat în martie 2025 Operațiunea Rough Rider, o campanie aeriană susținută împotriva pozițiilor Houthi. Forțele SUA au extins loviturile împotriva Houthi, urmărind să pună capăt definitiv atacurilor maritime. Campania s-a încheiat printr-un acord mediat de Oman, prin care Houthi au acceptat să înceteze vizarea vaselor americane, iar SUA au acceptat să oprească loviturile asupra Houthi. Era un armistițiu, nu o victorie. Manevrele evazive ale marinei americane sub atacurile Houthi au provocat pierderea a două avioane F-18. Aceste pierderi s-au adăugat costurilor materiale și financiare ale campaniei. Concluzia analitică a majorității think-tank-urilor occidentale a fost tranșantă: puterea aeriană singură nu poate pune capăt acestui tip de amenințare. Atât loviturile SUA asupra a 1.000 de ținte Houthi în cadrul Rough Rider, cât și Operațiunea Epic Fury împotriva Iranului demonstrează limitele utilizării exclusive a puterii aeriene pentru a elimina amenințarea la adresa comerțului global.

Pauza strategică și reactivarea

În 2025, atacurile Houthi asupra navelor comerciale au scăzut la șapte, față de 150 în 2024, cu ultimul atac înregistrat pe 29 septembrie. Această perioadă de acalmie relativă a fost interpretată greșit de unii observatori drept o degradare a capacităților. Analiștii mai avizați au avertizat însă că este vorba despre o postură de descurajare condiționată. Houthiții au demonstrat în ciclurile anterioare că își calibrează atacurile pe baza momentului politic, nu a oportunității militare. Houthiții și-au suspendat atacurile asupra Israelului și navigației internaționale după ce un armistițiu în Gaza a fost încheiat pe 10 octombrie, semnalând că au oprit atacurile printr-o scrisoare adresată Brigăzilor al-Qassam ale Hamas, publicată în noiembrie 2025, dar amenințând că le vor relua dacă Israelul va încălca armistițiul.

Contextul s-a transformat radical pe 28 februarie 2026, odată cu declanșarea loviturilor americano-israeliene asupra Iranului. Houthiții au emis declarații de susținere a Iranului, mobilizând demonstrații și susținere mediatică, fără a anunța oficial acțiuni militare — deși surse anonime din cadrul grupării au declarat presei că grupul va reîncepe în curând atacurile asupra Israelului și navigației în Marea Roșie. Săptămânile care au urmat au ilustrat dilema strategică a Houthi. Aceștia au fost descurajați să se alăture efortului de apărare al Teheranului de teama că SUA sau Israelul ar putea distruge portul-cheie Hodeidah sau alte facilități majore, și de dificultatea de a obține reaprovizionare cu arme din Iran. Alegerile pe care Houthi le vor face în perioada imediat următoare vor modela nu doar echilibrul intern al Yemenului, ci și dinamicele mai largi ale securității Golfului și strategia regională a Iranului.

Jokerul Golfului

Presa occidentală a caracterizat Houthi în această fază cu un termenul: „wild card" — factorul imprevizibil al conflictului. Capacitatea lor de a perturba navigația în Marea Roșie, de a lovi infrastructura energetică din Golf și de a exercita presiune asupra rivalilor regionali îi face cel mai imprevizibil actor al conflictului. Mișcarea Houthi este, probabil, cel mai puțin afectat membru al Axei din doi ani de acțiuni militare americane și israeliene și pare cel mai bine poziționat dintre partenerii Axei pentru a-l ajuta pe Teheran. Spre deosebire de Hezbollah, decimat în Liban, sau de miliția irakiană, supusă presiunilor unui guvern central, Houthi controlează teritoriu vast, au o populație loială și nu se confruntă cu rivalul intern capabil să le conteste monopolul forței armate.

Houthiții dețin potențialul de a declanșa perturbări masive ale navigației în Marea Roșie, o arteră vitală pentru comerțul global. Dacă la blocarea strâmtorii Hormuz de către Iran se adaugă și o reluare completă a atacurilor Houthi în Bab el-Mandeb, lumea s-ar confrunta cu blocarea simultană a celor două jugulare energetice ale planetei — un scenariu pe care analiștii Soufan Center l-au calificat drept cel mai grav pentru economia mondială de la criza petrolului din anii '70.

Concluzie: lecțiile unui conflict asimetric

Campania houthită din 2023-2026 a demonstrat că războiul maritime modern poate fi purtat de un actor non-statal dintr-una dintre cele mai sărace țări ale lumii cu efecte care se resimt în prețurile de pe piețele globale, în bugetele navale ale marilor puteri și în calculele geopolitice ale Washingtonului, Bruxelles-ului și Beijingului deopotrivă. Campania lor este mai mult decât o criză regională; este un avertisment și un studiu de caz. Într-o lume hiperconectată, controlul este fragil, influența poate veni din surse neașteptate, iar lecțiile Mării Roșii vor modela modul în care sistemul internațional va confrunta amenințările asimetrice pentru mulți ani de acum înainte. Astăzi, 28 martie 2026, cu prima rachetă lansată înspre Israel și cu amenințarea reluării atacurilor maritime, Houthi confirmă că paranteza de acalmie s-a închis. Golful intră într-o nouă fază — mai periculoasă și mai imprevizibilă decât oricare din fazele precedente.

Post Scriptum: Dronele Shahed rusești: evoluție, adaptări și transferul către Iran. 

1.     Rusia a intensificat considerabil campania sa de drone împotriva Ucrainei folosind drone de tip Shahed îmbunătățite, de concepție iraniană, acum produse intern și rebrenduite ca Geran-1 și Geran-2.   Serviciile de informații de apărare ale Ucrainei estimează că 40.000 de drone Geran-2 și 24.000 de drone-momeală Gerbera mai ieftine erau planificate să fie produse în 2025. Spre sfârșitul primăverii 2025, Rusia producea aproximativ 170 de drone Geran-2 pe zi, iar în total aproximativ 26.000 de Geran-uri au fost produse de fabrica de drone de la Ielabuga.   În 2026, Rusia a anunțat că urmărește să producă până la o mie de Geran-2 pe zi.  

2.     Adaptarea cu sistemul MANPADS Verba — o premieră mondială Specialiștii militari ucraineni au detectat o dronă rusă de tip Shahed echipată cu un sistem portabil de apărare antiaeriană (MANPADS) pe 4 ianuarie 2026, marcând prima observare confirmată a unei astfel de configurații.  Rușii au montat sistemul 9K333 Verba MANPADS pe o dronă cu aripi fixe de tip Shahed-136. Sistemul Verba, lansat în mod normal de pe umăr împotriva aeronavelor, este repoziționat  ca rachetă aer-aer transportată de dronă. Drona modificată este echipată cu o cameră și un modem radio, permițând unui operator să lanseze racheta de la distanță, din teritoriul Federației Ruse.  Identificarea a fost confirmată prin marcajele vizuale de pe containerul de transport-lansare recuperat de pe drona doborâtă, etichetat 9P333, indicând utilizarea sistemului de rachete Verba, un model mai nou adoptat de armata rusă în 2015 ca upgrade față de sistemul sovietic Igla. Marcajele indicau că sistemul a fost fabricat în 2025. Analiza tehnică a relevat că Verba are capacități de angajare extinse față de predecesorii săi — până la 6.000 de metri în rază și un tavan de 3.500 de metri. Racheta folosește un sistem de ghidare infraroșu cu trei benzi și ar fi incorporat componente electronice de fabricație elvețiană.  

3.     Alte adaptări avansate ale dronei Shahed. Până la începutul lui 2026, armata ucraineană identificase mai multe subcategorii experimentale ale Geran-2, printre care: o versiune Geran-2 (seria MS) cu cameră infraroșu și un computer bazat pe Nvidia Jetson, capabil de procesare video și de identificare autonomă a țintelor; o versiune cu o rachetă aer-aer R-60 de 45 kg montată pe un șasiu; și versiunea dotată cu MANPADS Verba. De asemenea, o versiune de recunoaștere a Geran-2 a fost găsită conținând un microcomputer Raspberry Pi 5 și un Mini PC rusesc care rulează Windows 11.   Prin ianuarie 2026, Rusia stăpânise utilizarea conexiunilor Starlink pentru controlul de la distanță al dronelor Geran-2. Un atac asupra unui tren de pasageri în mișcare în apropierea orașului Harkov, la sfârșitul lunii ianuarie 2026, cu 3 drone care au lovit ținta, a fost atribuit dronelor Geran controlate prin Starlink.  

4.     Scopul tactic al dronelor înzestrate cu MANPADS Mai degrabă decât să amenințe avioanele de vânătoare, modificarea este cel mai probabil menită să descurajeze flota ucraineană de elicoptere Mi-8/Mi-17 și elicoptere de atac Mi-24, utilizate în roluri anti-dronă. Dezvoltarea evidențiază evoluția continuă a Shahed-ului, pe măsură ce Rusia caută să depășească constrângerile câmpului de luptă, depășind loviturile preprogramate asupra țintelor statice.   Capacitatea Rusiei de a inova varianta de bază a Shahed-ului îi oferă Kremlinului o serie de opțiuni tactice și de zonă gri — de la operațiuni sub pavilion fals împotriva avioanelor comerciale până la doborârea de aeronave de luptă pilotate scumpe.  

5.     Acordul de transfer al sistemului Verba către Iran Iranul caută sprijin din partea Rusiei pentru a-și consolida apărarea aeriană epuizată după războiul din iunie 2025 cu Israelul și în contextul celei mai mari concentrări militare americane în Orientul Mijlociu de la invazia Irakului din 2003. Financial Times a raportat că cele două regimuri au semnat un acord în valoare de 495 de milioane de euro pentru furnizarea de sisteme Verba către Iran. Teheranul a solicitat oficial sistemul Verba în iulie, după războiul de 12 zile cu Israelul, iar contractul a fost semnat în decembrie.  Sistemul 9K333 Verba, al cărui nume de raportare NATO este SA-29 Gizmo, este cel mai avansat sistem MANPADS al Rusiei aflat în producție de masă.   Forțele iraniene ar putea folosi MANPADS pentru a viza drone, elicoptere sau alte aeronave care zboară la altitudini mici, ceea ce ar complica potențialele asalturi aeriene americane sau misiunile de căutare și salvare. Cu toate acestea, acestea ar fi de puțin ajutor împotriva avioanelor de vânătoare și bombardierelor care zboară la altitudini mai mari.  

Contextul mai larg al relației militare Rusia-Iran

Această colaborare este un alt exemplu al modului în care Moscova și Teheranul și-au consolidat relațiile de la începutul invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina. În 2022, Iranul a început să furnizeze Rusiei diverse sisteme aeriene fără pilot, inclusiv drone de atac Shahed-136, pe care Rusia le-a folosit în principal pentru a lovi infrastructura critică din adâncul Ucrainei. Ultimele știri despre acordul MANPADS vin după rapoarte conform cărora Rusia a început livrarea de elicoptere de atac Mi-28NE către Iran în ianuarie, o îmbunătățire semnificativă față de vechile AH-1 Cobra iraniene din era pre-revoluție adica din vremea Șahului.