De la Operaţiunea Barbarossa la operaţiunea militară specială

0
0
No comment.
No comment.

Când eram în Bavaria, un comandor german de marină, ex-ataşat al ţării sale la Paris, a avut ideea să prezinte cursanţilor săi, din centrul şi estul Europei scăpată de Războiul Rece, locul unde s-a derulat a IV-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă, respectiv Garmisch-Partenkirchen, de la 6 la 16.02.1936, ceremonia de deschidere fiind pe Olympia Skistadion, în prezenţa lui Adolf Hitler, cancelarul Germaniei. Nu era nimic spectaculos, dar...

... un ofiţer din Tadjikistan, de formaţie sovietică, s-a răstit la profesorul german, întrebându-l cum de îşi permite să arate unora, care au suferit de pe urma agresiunii naziste, un asemenea loc? 

Era un pic de frig şi destulă zăpadă în jurul nostru...

Ofiţerul german s-a îngălbenit şi a tăcut. 

Cu 81 de ani în urmă, pe 12 iunie, cel care conducea Germania - Adolf Hitler - s-a întâlnit, tot în Bavaria, dar la München, cu acela care preluase timona României - Ion Antonescu. 

Liderul de la Berlin îl anunţa pe cel venit din Bucureşti că a decis să aleagă soluţia manu militari, pentru a tranşa diferenţa specifică faţă de Uniunea Sovietică. 

Cu o Românie deja ciuntită de unele state vecine, generalul Antonescu a decis că armata sa va lua parte la Campania din Est, din prima zi. 

În ţară s-a lansat îndemnul pentru implicarea în Războiul Sfânt, pentru recuperarea teritoriilor româneşti ocupate de cizmele sovietice. 

Pătrunderea ulterioară a trupelor române în Basarabia s-a bazat mai mult pe un entuziasm nativ, pe pieptul de aramă..., dar era perceptibilă, în egală măsură, ceea ce s-ar putea numi o insuficientă pregătire a unităţilor trimise în luptă. 

Operaţiunea Barbarossa / Unternehmen Barbarossa - numele de cod al operaţiunii vine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfântului Imperiu Roman - a fost sintagma aleasă pentru operaţia militară de invadare a Uniunii Sovietice, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, acţiune începută la 22 iunie 1941. 

A fost politically correct? Nu. 

După cum nici Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, nu era politically correct.

Dar ce mai conta, pentru Berlin şi Moscova, că Polonia urma să dispară - fiind şi azi ameninţată cu aneantizarea, dar numai de la Kremlin -, iar România s-a ales cu o... frumuseţe de ultimatum, prin care Imperiul Sovietic cerea evacuarea administraţiei civile şi a armatei române de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, adică Basarabia, şi din partea nordică a regiunii Bucovina şi, dacă asta nu se întâmpla în patru zile, ţara noastră era şantajată cu războiul. 

Poate că politicienii de azi, cei ce deţin puterea la Chişinău - pentru moment - şi la Kiev - pentru o vreme - nu ştiu sau au uitat că sovieticii au proclamat - între Prut şi Nistru - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească ( un fel de Doneţk sau Lugansk) , iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, şi nordul Bucovinei au fost alipite la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, aşa cum peninsula Crimeea a devenit parte a Federaţiei Ruse. 

Ce a urmat se ştie: Adolf Hitler s-a împuşcat pe 30 aprilie 1945, în buncărul său / Führerbunker, din Berlin - ani buni vizibil prin locaţia cu acoperiş galben, interzisă turiştilor -; Iosif Vissarionovici Stalin ar fi ingerat, la 5 martie 1953 - concomitent cu băutura pregătită de Beria - o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui şi hemoragii şi atacuri cerebrale; iar Ion Antonescu, la 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare, la închisoarea Jilava, de către un pluton căruia el i-a dat ordinul să tragă. 

Asta se întâmpla în veacul trecut. 

În acest secol, comemorarea zilei de 22 iunie este făcută acum, de ucraineni şi ruşi, în tabere diferite. 

Cu toată denigrarea de care a avut parte - generată de condamnabilele crime de război comise de militarii agresori, ştiute şi nici azi reconstituite la nivelul grozăviei lor - forţa expediţionară rusă a extins spre vest teritoriile republicilor separatiste Doneţk şi Ligansk, a ocupat litoralul nord-vestic al Mării Azov, a cucerit o bună parte din sudul Ucrainei - unde Moscova vrea înfiinţarea a două noi republici separatiste, a ocupat şi menţine sub control Insula Şerpilor, a blocat nordul Mării Negre şi a generat preocupări serioase la Statul Major al armatei britanice, la Pentagon şi la Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate de la Mons, pentru că de acum înainte este vorba de un război de durată, în care ruşii nu vor recurge la arma nucleară - prezentă în discursurile unor oficiali numai pentru impresionarea mujicilor -, nu vor folosi arma chimică şi nici alte arme de distrugere în masă, dar vor avea noi ţinte ex-sovietice, cuceribile în 48 de ore: Estonia, Letonia, Lituania şi Republica Moldova. 

Pentru apărarea primelor trei state, mai sus menţionate, vor intra în luptă aliaţii, în primul rând americanii, englezii şi germanii - de aici şi predicţia celui care conduce acum apărarea britanicilor, amiralul Sir Tony Radakin, care a avertizat că urmează o confruntare terestră în Europa. 

Pentru apărarea Republicii Moldova, europenii lui Maia Sandu mizează pe sprijinul Uniunii Europene - care nu va trimite decât proteste diplomatice şi ajutoare financiare -, nostalgicii epocii sovietice, dintre Prut şi Nistru, speră într-o intervenţie militară rusească iniţial în Transnistria, iar la Bucureşti este frumos şi soare - cum am mai scris - ca în vara anului 1940, că doar industria de apărare din România depinde de alte state, în ceea ce priveşte pulberea şi explozivul, pentru a reuşi să producă muniţie, iar acest lucru e una din marile vulnerabilităţi ale Armatei României, cum am aflat cu ocazia vizitei în Turcia a unui secretar de stat din Ministerul Economiei. A la turca, bre! ... 

În rest, operaţiunea militară specială - care nu este un război, ci doar o campanie de promovat stoluri de porumbei ai păcii, în estul şi în sudul Ucrainei - merge mai departe. 

Ziarişti serioşi ne învaţă că să stăm liniştiţi, pe locurile noastre, doar suntem de partea bună a forţei dreptului internaţional şi Ucraina o să-şi elibereze toate teritoriile ocupate de imperialiştii ruşi, cum crede actualul preşedinte ucrainean şi repetă convingerea sa în apelurile zilnice către concetăţenii săi, presa străină şi aliaţii de facto europeni. 

Mai vine, pe Twitter, şi generalul-locotenent american Mark Hertling, fost comandant al forţelor terestre americane în Europa, care ne semnalează că asistăm la un meci de box la categoria grea, iar lovitura eliminatorie - Knockout - va urma în perioada următoare, pe măsură ce forţele militare ruseşti se vor epuiza mai mult. 

Sună bine, dar pe teren situaţia este una cel puţin dificilă pentru trupele ucrainene. 

Recapitulăm?... 

De la 22 iunie 1941 au urmat 1.418 zile de lupte dure, pe parcursul cărora au murit peste 27.000.000 de militari şi civili sovietici. 

Iar pe 24 februarie 2022, Putin a reînceput agresiunea în Europa, pentru a aneantiza statul ucrainean şi a arăta estonienilor, letonilor, lituanienilor, cetăţenilor dintre Prut şi Nistru şi altor uituci ai epocii sovietice, că Reconstituirea Imperiului Rus se petrece acum, fără milă. 

Indiferent cum prezintă Kievul lucrurile, Moscova nu este departe de o victorie tactică, extrem de sângeroasă, în Donbas - altfel spus ,,Cu moartea pre moarte călcând”... 

Marea Britanie estimează că invazia în Ucraina a dus la moartea a 15.000 până la 20.000 de militari ruşi. 

Ucrainenii susţin că 33.000 de militari ruşi au fost ucişi în lupte, dar "uită" să precizeze, bărbăteşte, franc, câţi militari şi civili ucraineni nu mai sunt printre cei vii. 

Dacă luăm de bună informaţia Kievului că în timpul luptelor intense, între 200 şi 500 dintre soldaţii săi sunt ucişi zilnic, atunci, la efectivul actual al armatei ucrainene - 700.000 de bărbaţi şi femei în uniforme militare - în circa 5 la 10 ani, forţa defensivă de acum va fi teoretic... decimată. 

Este meritoriu crezul preşedintelui Zelenski, pentru obţinerea unei decizii pozitive a Uniunii Europene cu privire la statutul de candidat al Ucrainei. 

Dar este mai puţin înţeleaptă decizia amânării negocierilor de pace până la finalul lunii august, pornind de la speranţa că unele contraofensive ucrainene vor schimba favorabil situaţia de pe Frontul de Est.

Contraofensivele, ca şi loviturile de stat nu se anunţă dinainte. 

O rază de soare a oferit preşedintele Kazahstanului, Kassym-Iomart Tokaev, de pe scena Forumului Economic de la Sankt Petersburg, care, în prezenţa lui Putin, ţarul actual al tuturor ruşilor, cum îi place să fie etichetat, a refuzat recunoaşterea anexării Crimeei şi a „cvasi-republicilor” Lugansk şi Doneţk. 

Şi urmează să vedem reacţia strategică a lui Putin, Kazahstanul fiind acum, aidoma Poloniei, pe lista ţărilor ostile geopoliticii Kremlinului. 

Dar care este acum prioritatea Kremlinului? 

În ajunul invaziei, şeful de securitate al regimului, Nikolai Patrushev, a respins discuţiile de criză cu SUA, susţinând: „Îşi ascund obiectivul concret, şi anume prăbuşirea Federaţiei Ruse”. 

Teama de destrămare a statului succesor al Uniunii Sovietice nu este nouă. 

Federaţia - confirmă Radio Moscova - este formată din 85 de provincii, dintre care 22 sunt republici. 

Nu vă împiedicaţi în identităţi administrative, pentru că vorbim de etnii şi teritorii care erau de sine stătătoare, înainte de a fi cucerite de mujicii cu arme. 

Nu mai este o noutate, pentru opinia publică internaţională, că numărul cel mai mare de soldaţi morţi pe câmpurile de luptă din Ucraina a fost constatat printre tinerii înrolaţi în Buriatia - cu o suprafaţă de 351,300 km2 şi o populaţie de 985.000 de locuitori - şi în Daghestan - cu o suprafaţă de 50,300 km2 şi o populaţie de peste trei milioane de locuitori -, ideea fiind ca nativii ruşi să fie, în principiu, feriţi de ororile războiului. Păi cum altfel?...

Dezintegrarea Federaţiei Ruse după plecarea de la putere, într-o formă sau alta, a preşedintelui Vladimir Vladimirovici Putin, este o variantă posibilă, dar nu sigură, cel puţin nu în acest deceniu. 

În mod paradoxal, după cum semnalau jurnalişti de peste Ocean, campania pentru mărirea teritoriului Federaţiei Ruse s-ar putea finaliza cu micşorarea sau destrămarea acesteia. 

Nu doar în Europa, ci şi la Moscova lucizi îşi pun problema... ce se va întâmpla dacă preşedintele moare? 

Nu circumstanţele plecării / dispariţiei fizice constituie preocuparea, ci...cine îi va urma. 

Constituţia Rusiei nu prevede ce se întâmplă dacă preşedintele moare în timpul mandatului.

Potrivit constituţiei, prim-ministrul devine preşedinte interimar, în cazul în care preşedintele nu îşi poate exercita atribuţiile. 

Dar puterile preşedintelui interimar sunt limitate. El nu poate dizolva Duma de Stat. Nu va avea dreptul să ceară un referendum.  Nu va avea prerogativa de a promova revizuiri constituţionale. 

Asemenea observaţii apar în contextul în care şi la Washington D.C., în mod explicit, dar şi la Moscova, în mod tacit, lovitura de stat este scoasă din ecuaţia momentului, ca şi un ipotetic atentat la viaţa preşedintelui în funcţie. 

În cazul decesului preşedintelui, Consiliul Federaţiei are la dispoziţie 14 zile, pentru a convoca alegeri prezidenţiale.

Iar prezenţa alegătorilor la urnele de vot trebuie să aibă loc la trei luni de la încetarea atribuţiilor preşedintelui. 

Vor lua iniţiativa temuţii „siloviki”?

Greu de anticipat, dar ipoteza unui succesor mai dur bântuie prin redacţiile moscovite şi cele de peste Ocean. 

Cel mai probabil, pentru stabilitatea societăţii post-putiniste desemnarea unui succesor, fie şi în mod secret, pare a fi soluţia cea mai bună, pentru cei aflaţi acum în palatele puterii, din Moscova. 

Operaţiunea Barbarossa a generat eliminarea, în ani diferiţi, a celor doi dictatori. Adolf Hitler s-a împuşcat pe 30 aprilie 1945, în buncărul său / Führerbunker, din Berlin - ani buni vizibil prin locaţia cu acoperiş galben, interzisă turiştilor. Iosif Vissarionovici Stalin ar fi ingerat, la 5 martie 1953 - concomitent cu băutura pregătită de Beria - o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui şi hemoragii şi atacuri cerebrale. Stalin a condus Uniunea Sovietică din 1922 până la moartea sa în 1953 - respectiv 31 de ani. Putin conduce Federaţia Rusă, ca preşedinte, din anul 2000 - adică de 22 de ani şi ar mai avea, conform modelului stalinist, încă 9 ani de ipotetică prezenţă la Kremlin. Ar fi culmea ca în unele cancelarii occidentale să se extindă convingerea tacită: mai bine cu Putin, decât cu nu ştiu ce succesor mai sângeros decât el...
Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite