De la bruiaj GPS la apărare colectivă – România, între războiul hibrid și reziliența cibernetică
0S-a impus România ca un actor strategic pe flancul estic al NATO, răspunzând la amenințările războiului hibrid? Cu baza militară Mihail Kogălniceanu și cu modernizarea apărării aeriene, țara poate fi un hub crucial. Amenințările de bruiaj GPS ridică provocări juridice și necesită un răspuns complex.
Recentul incident de bruiaj GPS deasupra Bulgariei, care a afectat aeronava transportând-o pe președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a scos la lumină o realitate brutală a secolului XXI: războiul electronic și cibernetic a devenit o componentă de rutină a conflictelor, infiltrându-se chiar și în spațiile civile. Acest eveniment, alături de noile documente strategice, cum ar fi Revizuirea Strategică Națională din 2025 a Franței[1], ridică întrebări fundamentale despre securitatea în Europa. În acest context, România se poziționează nu doar ca un receptor pasiv al amenințărilor, ci ca un actor strategic crucial, cu un rol tot mai important în arhitectura de apărare a Alianței Nord-Atlantice.
Pilonii strategici ai României pe flancul estic
Poziția României ca nod strategic pe flancul estic al NATO este consolidată de o serie de investiții și decizii care îi întăresc rolul. Primul pilon este reprezentat de prezența militară robustă la Marea Neagră. România găzduiește Battlegroup-ul multinațional condus de Franța (Mission Aigle[2]), ce include sisteme de apărare aeriană SAMP/T MAMBA și contribuții din partea Belgiei, Luxemburgului și Spaniei. Mandatul acestei forțe este descurajarea și apărarea pe flancul sud-estic al Alianței, un rol esențial în contextul creșterii tensiunilor în regiune.
În al doilea rând, țara a investit masiv în modernizarea propriei apărări aeriene. România a operaționalizat sisteme de rachete Patriot și a anunțat noi achiziții, consolidându-și capacitățile de apărare. Donarea unei unități Patriot către Ucraina, deși condiționată, subliniază solidaritatea strategică a României și dorința sa de a contribui activ la securitatea regională, demonstrând, de asemenea, că este un partener de încredere al Alianței. Aceste acțiuni nu sunt doar simbolice, ci reprezintă o contribuție concretă la apărarea colectivă.
Un alt pilon esențial este Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu[3] (MK). Prin extinderea sa, aceasta se va transforma în cea mai mare bază NATO din Europa. Proiectul include o nouă pistă de aterizare și un "oraș militar" pentru aproximativ 10.000 de militari și familiile lor, consolidând prezența SUA și a aliaților la Marea Neagră și transformând România într-un hub logistic și strategic de necontestat, capabil să susțină operațiuni de mare amploare. Această bază devine un punct nevralgic al întregii regiuni, facilitând mobilitatea și capacitățile de răspuns ale forțelor aliate.
Complementar, Centrul european de training F-16 de la Fetești[4] consolidează rolul României ca centru de instruire regional, contribuind la interoperabilitatea și la creșterea capacităților de luptă ale piloților români și ucraineni. Acesta nu este doar un simplu centru de pregătire, ci un simbol al cooperării și al transferului de expertiză între aliați, esențial în contextul modernizării flotelor aeriene în regiune.
Noile frontiere ale conflictului: Războiul cibernetic și hibrid
Incidentul[5] cu avionul Ursulei von der Leyen a ridicat din nou problema dacă un atac cibernetic poate fi considerat un act de război în sens clasic. Conform NATO, un atac cibernetic sever poate declanșa Articolul 5, însă pragul legal este atins doar dacă efectele sunt comparabile cu cele ale unui atac cinetic, cum ar fi pierderi de vieți omenești sau distrugeri masive de infrastructură. Bruiajul GPS, deși ostil, se încadrează de obicei în "zona gri" a războiului hibrid, unde răspunsul este gradual și implică sancțiuni, contra-măsuri tehnice și consolidarea rezilienței.
Spre deosebire de războiul clasic, conflictul hibrid cu actori nestatali nu are o declarație formală. Din punct de vedere juridic, se aplică noțiunea de Conflict Armat Ne-Internațional (NIAC[6]), în funcție de organizarea grupului armat și de intensitatea violenței. Răspunsul statului se bazează pe dreptul penal și pe politicile anti-terorism, cu excepția cazurilor în care atacul depășește un anumit prag, permițând autoapărarea. Aici, însă, apar complicații legate de atribuirea atacului și de doctrine precum "unwilling or unable" (Art 51 din Carta ONU)[7], care ridică întrebări de suveranitate.
Implicații practice și viitoarele provocări
În fața acestor noi tipuri de amenințări, România trebuie să continue să investească în reziliența sa strategică. O primă direcție este consolidarea rezilienței GNSS[8] pentru aviație și infrastructuri critice prin adoptarea unor sisteme multi-constelație și proceduri de rezervă non-GNSS. De asemenea, integrarea capabilităților de război electronic și cibernetic în sistemele de apărare aeriană, precum Patriot și SAMP/T[9], este crucială pentru a detecta și a contracara sursele de bruiaj.
Continuarea investițiilor în infrastructurile de la Mihail Kogălniceanu și Fetești este vitală, deoarece acestea nu doar că susțin prezența aliată, dar transformă România într-un furnizor de securitate. Nu în ultimul rând, este esențială valorificarea cooperării politice cu state europene cheie precum Franța, Germania și Marea Britanie, pentru a participa la proiecte comune de apărare și a-și consolida poziția în lanțul decizional european.
Implicațiile juridice: O re-evaluare a dreptului internațional
Emergența conflictelor hibride și a războiului cibernetic a pus la încercare paradigmele tradiționale ale dreptului internațional, în special cele definite de Carta ONU și de Convențiile de la Geneva. Această "zonă gri" dintre pace și conflict armat ridică întrebări fundamentale despre definirea actelor ostile, pragurile de răspuns și, cel mai important, aplicabilitatea Articolului 5 din Tratatul NATO.
Definirea unui "atac armat" în spațiul cibernetic
Conform dreptului internațional clasic, un stat poate invoca dreptul la autoapărare (Articolul 51 din Carta ONU) doar în cazul unui "atac armat". Extinderea acestei noțiuni în spațiul cibernetic este subiect de dezbatere intensă:
Ø Pragul de intensitate: Doar un atac cibernetic ale cărui efecte sunt comparabile cu cele ale unui atac cinetic (cinetic-fizic) poate fi considerat "atac armat". Manualul de la Tallinn[10], un document doctrinar de referință în materie de drept cibernetic, stipulează că un atac cibernetic care cauzează moartea, rănirea gravă a personalului, distrugeri majore ale infrastructurii sau pierderi economice masive poate atinge acest prag.
Ø Bruiajul GPS: Incidentul cu aeronava Ursulei von der Leyen, deși un act ostil și periculos, nu a îndeplinit acest prag. El a cauzat o perturbare, dar nu o distrugere comparabilă cu un atac armat. Astfel de acțiuni se încadrează în "zona gri" și necesită un răspuns juridic și diplomatic, nu unul militar direct.
Răspunsul la acțiunile din "zona gri"
Dacă un atac hibrid nu atinge pragul unui "atac armat", un stat poate recurge la o serie de contra-măsuri graduale, cum ar fi:
Ø Atribuirea publică: Identificarea și acuzarea publică a actorului responsabil.
Ø Sancțiuni economice și diplomatice: Impunerea de restricții asupra entităților sau persoanelor implicate.
Ø Contra-măsuri cibernetice proporționale: O ripostă în spațiul cibernetic care nu depășește amploarea atacului inițial și care respectă principiile dreptului internațional.
Aceste acțiuni evită escaladarea la un conflict militar deschis, menținând în același timp presiunea asupra actorului ostil.
Războiul hibrid cu actori nestatali
Un alt aspect complex este conflictul cu grupări non-statale, precum "hacktiviștii" sau rețelele criminale folosite ca proxy. În aceste cazuri, dreptul internațional al conflictelor armate (DIU) se aplică doar dacă se îndeplinesc două condiții:
Ø Organizarea grupului armat nestatal: Grupul trebuie să aibă o structură de comandă și control clară.
Ø Intensitatea violenței: Actele de violență trebuie să aibă o frecvență și o gravitate care să le diferențieze de simple acte de terorism sau de criminalitate organizată.
În absența acestor condiții, un stat acționează în baza legislației interne de ordine publică și antiterorism. Cu toate acestea, doctrina "unwilling or unable" (ne-dispus sau ne-capabil) permite unui stat să acționeze militar pe teritoriul altui stat care nu dorește sau nu poate controla grupările nestatale de pe teritoriul său, o doctrină intens contestată, dar tot mai des utilizată în contextul luptei împotriva terorismului.
Implicații pentru România și viitorul dreptului internațional
Pentru România, în calitate de stat de frontieră NATO, aceste implicații juridice sunt vitale. Capacitatea de a face față atacurilor hibride necesită nu doar un răspuns militar și tehnic robust, ci și o solidă fundație legală. Un atac asupra infrastructurii critice a României ar putea, teoretic, să invoce Articolul 5. Recunoașterea acestui fapt de către Alianță, dar și de către dreptul internațional, consolidează poziția strategică a României. În final, evoluția constantă a amenințărilor din "zona gri" impune o continuă adaptare și clarificare a dreptului internațional, o provocare pe care comunitatea internațională trebuie să o abordeze.
Contextul geo-strategic extins și rolul României în NATO și UE
Pentru a înțelege pe deplin rolul României, este esențial să plasăm situația sa într-un context geo-strategic mai larg. Conflictul din Ucraina și acțiunile destabilizatoare ale Rusiei în regiune au reconfigurat prioritățile de securitate la nivelul NATO și al Uniunii Europene. În acest nou peisaj, România a devenit un punct de referință, nu doar din punct de vedere militar, ci și economic și diplomatic.
Țara este un coridor de transport esențial pentru asistența militară și umanitară către Ucraina, ceea ce îi conferă o importanță strategică majoră. Infrastructura sa, inclusiv porturile de la Marea Neagră și rutele terestre, este vitală pentru fluxul de provizii. Astfel, România nu este doar un simplu membru al alianței, ci un nod logistic crucial pentru întreaga operațiune de sprijin a Ucrainei.
Pe lângă contribuțiile militare și logistice, România joacă un rol activ în dialogul politic european. Mesajele de la Bruxelles despre reziliența civilă și cooperarea de securitate cu Marea Britanie, alături de inițiativele franco-germano-britanice ("E3[11]"), sporesc greutatea României în procesul decizional al flancului estic. Prin participarea la aceste formate de cooperare, țara își poate promova interesele și poate contribui la modelarea politicilor de securitate ale Europei.
În concluzie, România a depășit statutul de simplă țară-gazdă pe flancul estic și a devenit un pilon strategic activ. Adaptându-se la noile forme de conflict hibrid și investind masiv în securitatea sa, țara nu doar că își apără propriile interese, dar contribuie în mod esențial la stabilitatea și securitatea întregii Europe.
Pentru a naviga însă cu succes prin aceste provocări, România trebuie să se concentreze pe consolidarea unei strategii de reziliență cibernetică pe mai multe niveluri. Aceasta include investiții continue în reziliența GNSS a infrastructurilor critice, prin adoptarea de sisteme multi-constelație (GPS/Galileo/GLONASS) și de tehnologii anti-bruiaj, care să asigure continuitatea operațională chiar și în scenarii de bruiaj sever. Integrarea capabilităților de război electronic și cibernetic în sistemele de apărare aeriană, precum Patriot și SAMP/T, este la fel de crucială, deoarece permite detectarea și neutralizarea amenințărilor din spectrul electromagnetic.
Un alt aspect esențial este colaborarea internațională, care depășește alianțele tradiționale. În contextul global actual, România trebuie să valorifice parteneriatele strategice cu statele europene, cum ar fi inițiativele franco-germano-britanice ("E3"), pentru a participa la proiecte de apărare comună și a-și consolida poziția în lanțul decizional european. De asemenea, participarea activă la organisme specializate precum Centrul European de Competențe în Securitate Cibernetică (ECCC), Echipa de Răspuns la Incidente Cibernetice a UE (CRRT) și Centrul de Excelență NATO pentru Apărare Cibernetică (CCDCOE) este vitală pentru a menține un nivel ridicat de expertiză și interoperabilitate.
Problema războiului cibernetic reprezintă o amenințare critică pentru România și regiunea sa, chiar și în contextul unor noi alianțe globale și al unui suport potențial mai puțin direct din partea SUA. Vulnerabilitatea infrastructurii, necesitatea de a reconfigura alianțele și riscul unui efect de domino impun o abordare proactivă și robustă. Capacitatea de a dezvolta o apărare cibernetică solidă, de a investi în reziliența infrastructurilor critice și de a coopera cu parteneri de încredere devine la fel de importantă ca investițiile în sisteme militare tradiționale. Prin adaptarea continuă la dinamica geo-strategică și prin dezvoltarea capacităților sale hibride, România își poate consolida rolul de furnizor de securitate, asigurând stabilitatea pe flancul estic al NATO și contribuind la securitatea Europei în ansamblu.
[2] https://www.defense.gouv.fr/sites/default/files/operations/20240219_CABCEMACOM_DP_AIGLE_UK_.pdf
[5] https://apnews.com/article/europe-leyen-plane-radar-russia-jammed-51fa78294c2d0464dce5fd24dd4f273b
[6] https://cyberlaw.ccdcoe.org/wiki/Non-international_armed_conflict
[7] https://legal.un.org/repertory/art51.shtml
[8] https://www.rompos.ro/index.php/informatii-tehnice/sisteme-gnss
[9] https://meta-defense.fr/ro/2024/07/19/samp-t-ng-plus-performant-que-patriot/
Se încarcă comentariile...
