De ce se dă în vînt poporul după moartea prin spînzurare?

0
0

Înainte de a pica în somnul de după masă (model standard Mareşal Antonescu şi Nicolae Ceauşescu – aţipitul zilnic, doar aţipitul, pentru reîmprospătarea forţelor cerută de lucrul pînă noaptea tîrziu), ascult la iPod muzică de Tudor Gheorghe. Ca şi Mircea Baniciu sau, mai bine zis, ca şi regretatul Vali Sterian, azi uitat, Tudor Gheorghe apropie poezia de oamenii prozaici punîndu-i veşminte de cîntec, atrăgătoare.

Ori de cîte ori ajung la Spînzuratul, poezia lui Marin Sorescu, nu cîntată, ci recitată de Tudor Gheorghe, nu în orice moment inspirat (rîde acolo unde ar trebui să aştepte ţeapăn, ca Buster Keaton, hohotele spectatorilor), mă duce gîndul la jubilaţia mulţimii în faţa morţii cu spectacol:

Arderea pe rug, spînzurarea răufăcătorilor pe vremuri în pieţe publice, ghilotinarea din motive politice sub Teroarea franceză.

Aşa cum am mai scris, din Teroarea declanşată de Robespierre şi susţinută pînă la epuizarea motorului intern al oricărui eveniment istoric de excepţie m-a surprins cu deosebire uriaşa plăcere a parizienilor de a vedea condamnaţii duşi la ghilotină şi, mai ales, cu gîtul retezat de tăişul lamei propuse Adunării Naţionale a Franţei, la 10 octombrie 1789, de Joseph Ignace Guillotin sub argumentul că iminentul mort încearcă o plăcere la apropierea ascuţişului fatal.

Documentele din epocă mărturisesc, toate, că-n jurul podiumului cu ghilotina instalat în Place de la Concorde se grăbeau să-şi găsească loc în faţă, încă din zori, cetăţeni, dar mai ales cetăţene, pentru a urmări pe viu descăpăţînarea acuzatului.

Pe traseul Conciergerie-Place de la Concorde, străbătut de şaretele cu cîte 30-40 de condamnaţi fiecare, ferestrele clădirilor sînt închiriate pe bani grei, ca nişte staluri la Operă cînd pe scenă urmează să se producă o cîntăreaţă legendară venită din străinătate.

Deşi Spînzuratul se încheie comic, în inconfundabilul stil al lui Marin Sorescu, textul poate fi văzut, totuşi, şi ca o mărturie lirică a plăcerii exersate de mulţime în faţa spectacolului morţii.

Mitrele din poezie, cel care joacă strălucit comedia sinuciderii din motiv de controversă conjugală, rămîne de fiecare dată viu după ce-şi leagă ştreangul de creanga salciei din locul numit de săteni La Sălcii. Un altul, ca într-o piesă jucată anual, suit în salcie, deasupra crengii, o retează cu toporul.

Posibilul mort cade pe iarbă înainte de a scoate limba.

Reacţia mulţimii ieşite din case, cum zice autorul şi recită Tudor Gheoghe, ca la Panoramă?

Dezamăgirea zgomotoasă!

„Venirăm degeaba” – spun cei strînşi în jurul salciei.

Rămaşi la faţa locului după spectacolul încheiat cu happy-end mecanic, copii sînt şi ei dezamăgiţi:

„Ne-ar fi plăcut să vedem un om spînzurat”.

Nici în cazul spînzurării în public, nici în cazul tăierii capului pe butuc, nici în cel al arderii pe rug,  spectatorii nu-şi pun problema că un om, un semen, moare în faţa lor, nici măcar dacă e sau nu vinovat.

Plăcerea de a urmări spectacolul morţii, desfăşurat în faţa lor, ca pe scenă (uneori chiar pe o scenă), e mai puternic decît orice sentiment.

Ori de cîte ori citesc despre spectacolul spînzurării sau al ghilotinării sau al arderii pe rug, îmi dau seama că execuţiile prin împuşcare n-au loc în public.

Oare de ce?!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite