Curiosul caz al Simonei Halep. Un nou caz Bosman? Beneficiază sportivii acuzați de dopaj de drepturile fundamentale asigurate tuturor oamenilor?

Disclaimer - Acest articol nu constituie consultanta juridica, ci reprezinta un simplu material informativ ce reda o opinie personalaasupra unei probleme de interes general.

Foto Arhivă

În data de 11 septembrie 2023, ITIA a suspendat-o pe Simona Halep timp de patru ani, cu începere de la data de 7 octombrie 2022.

În esență, ITIA – Agenția pentru Integritate în Tenisul Internațional a stabilit că Simona Halep a încălcat articolul 2 din Programul Anti-Dopaj în Tenis (TADP). Mai corect spus ar fi că o organizație non-profit – Sport Resolutions - a stabilit acest lucru, iar ITIA a aplicat sancțiunile. În concret, s-au reținut în sarcina Simonei Halep următoarele nereguli:

1. În corpul atletei au fost prezente urme de substanțe interzise (anume Roxadustat), conform examinării probei de urină recoltate în data de 29 august 2022;
2. A utilizat substanțe interzise (tot Roxadustat) la aceeași dată;
3. În data de 29 august 2022 sau anterior a utilizat substanțe interzise și/sau metode interzise conform Pașaportului Biologic al Atletului (ABP).

Doresc să încep prin a face o mențiune absolut necesară cu privire la cazul Simonei Halep (mențiune ce nu ar fi trebuit să fie necesară) raportat la discuțiile publice apărute în mediile românești și internaționale și anume că Simona Halep, la fel ca orice altă persoană, se bucură de prezumția de nevinovăție. De la acest principiu nu se poate face excepție, nici măcar atunci când persoana vizată nu este pe placul nostru.

În acest scurt articol, nu mă voi referi la fondul acestui caz, întrucât excede intereselor mele, pe de-o parte, iar pe altă parte, pentru că nu am avut acces la documentele din dosar. La fel ca toată lumea, am citit doar decizia ITIA din data de 11 septembrie 2023.

Citind această decizie, mi-am pus o serie de întrebări. Voi încerca o prezentare utilizând un limbaj mai puțin tehnic.

În primul rând, se pune întrebarea legată de natura efectivă a acestui litigiu. Sancționarea cu o suspendare de patru ani a unui sportiv de performanță în vârstă de 31 de ani pentru dopaj constituie ce anume? Un litigiu civil, un litigiu de muncă sau altceva? Sigur că elementele acestui caz pot induce primele două variante. Simona Halep, ca orice alt sportiv profesionist, a intrat în relații contractuale cu Federația Internațională de Tenis și cu organizatorii turneelor la care a participat.

Această relație contractuală poate fi interpretată ca o relație prestată de un contractor independent sau poate fi interpretată ca fiind o relație de muncă de tip angajator-angajat. Acest fapt excede discuției noastre, întrucât, în opinia mea, cazul excede materiei civile, situându-se, mai degrabă, în materie penală.

În acest sens, trebuie să ne uitam la tipul sancțiunii aplicate. Deși, în primă fază poate fi interpretată atât ca o sancțiune civilă, cât și ca o sancțiune disciplinară, ar fi eronat să o apreciem în acest mod. Sancțiunea civilă, ca o formă de sancționare a încălcării unei prevederi legale sau contractuale, simplu spus, rezidă în impunerea anumitor obligații care nu au consecințe deosebit de severe și nu au un rol pronunțat punitiv. În ceea ce privește sancționarea disciplinară, aceasta poate conduce, în forma sa cea mai abruptă, la ruperea relațiilor de munca, dar niciuna dintre aceste forme de sancționare (civilă și disciplinară) nu poate să conducă la interzicerea sau la restrângerea unor drepturi fundamentale. Dreptul la muncă este recunoscut ca un drept fundamental.

Acceptând faptul ca relațiile contractuale în cauză se pot subsuma raporturilor contractuale de muncă, putem spune că, în esență, Simona Halep își exercita dreptul la muncă, prin participarea la turnee profesioniste. Întrebarea care se pune este dacă sancționarea cu o suspendare de patru ani a unui sportiv de performanță în vârstă de 31 de ani pentru dopaj constituie sau nu o restrângere a unui drept fundamental? În opinia mea, răspunsul este afirmativ, întrucât o tenismenă profesionistă nu poate să își exercite profesia în afara turneelor, la care nu mai poate participa din cauza suspendării dictate. Într-adevăr, odată cu monopolul pe care Federația de Tenis Internațional îl exercită asupra industriei tenisului profesionist apar și unele inconveniențe. Beneficiile care apar în urma acestui monopol sunt evidente și nu le voi mai enumera ($£¥).

Dar problema de bază este că, odată cu acest control complet, Federația devine tot. Să luăm un exemplu banal, anume cel în care o femeie care lucrează ca agent de asigurări la o anumită firmă este sancționată prin desfacerea contractului de muncă. Ea poate, fără niciun dubiu, să își caute și să își găsească de muncă la o altă firmă de asigurări, tot ca agent de asigurări, începând imediat. Acest lucru nu este însă posibil în cazul tenismenelor suspendate pentru dopaj. În primul rând, pentru că nu există alți angajatori pe piață, pentru că nu vorbim despre o piață liberă, întrucât nu există competiție reală între angajatori, ci doar între angajați. Mutatis mutandis, putem discuta (nu o vom face din motive de spațiu) și despre o comparație cu profesiile liberale, precum cea de avocat.

În opinia mea, orice suspendare care poate afecta exercitarea profesiei de sportiv profesionist în mod substanțial, constituie în fapt o restrângere a dreptului la muncă și trebuie să respecte rigorile aferente. Afectarea „în mod substanțial” poate părea o exprimare relativ vagă, dar în funcție de circumstanțe, această noțiune trebuie analizată raportat la elemente cruciale, precum impactul asupra continuării/terminării carierei profesioniste, asupra posibilității de a-și câștiga existența, asupra capacității fizice de a reveni la forma inițială, asupra reputației profesionale a persoanei etc. În esență, în opinia mea, nu cred că o suspendare mai mare de două – trei luni poate să nu fie considerată ca având un impact substanțial.

Și pentru aceste motive are un rol punitiv și consecințe deosebit de severe (vezi decizia CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Engels c. Olandei, trasând liniile de demarcare între sancțiunile disciplinare și cele penale – criteriile Engel).

În sens contrar, trebuie avută în vedere și schimbarea de optică a CEDO (cauza Volkov c. Ucrainei). Curtea a decis că pentru a fi considerată de natura penală, sancționarea trebuie să vizeze un număr mare de persoane, să aibă un caracter general.

Acest ultim criteriu este, în opinia mea, și nu doar a mea, eronat, întrucât acordă prea multă greutate unui element de relevanță redusă. Spre exemplu, în România se prevede pedeapsa cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 ani la 25 de ani pentru înaltă trădare. Această faptă poate fi săvârșită doar de Președintele țării și de membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării. În total, sunt 12 persoane. Încetează această prevedere să fie de natură penală (împotriva - criteriile Engels referitoare la caracterul punitiv și la consecintele severe), doar din cauză că se adresează unui număr redus de persoane (pentru - conform criteriului Volkov)? Exemplele pot continua.

În concluzie, avem o situație în care, unei persoane i se aplică o sancțiune de natură penală raportat la impactul substanțial pe care îl are asupra exercitării dreptului la muncă sancționarea cu o suspendare de patru ani a unui sportiv de performanță în vârstă de 31 de ani pentru dopaj.

O a doua întrebare este legată de competență. Cine poate, într-o societate democratică așa cum este imaginată de CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aplica sancțiuni de natură penală? Răspunsul este un tribunal independent, imparțial și care a fost înființat prin lege. Și mai trebuie oferite o serie de garanții procedurale, precum dreptul la apărare și dreptul la apel.

Respectă decizia dată de o organizație non-profit aceste exigențe? Soluția dată de ITIA a fost emisă sub egida Sport Resolutions, o organizație neguvernamentală axată pe arbitraj și mediere, având sediul la Londra.

Este greu de crezut că această procedură de arbitraj efectuată sub egida unei organizații non-profit poate fi apreciată drept independentă și imparțiala. Niciunul dintre cei trei membri ai „completului” de judecată nu este judecător. Doi dintrei ei sunt avocați în Regatul Unit, iar unul este profesor în domeniul medicinei. Deși este prezentat drept independent atât de ITIA cât și de „Tribunal” însuși, lipsesc elementele necesare pentru a aprecia cu privire la independența reală a acestuia.

Hotărârea dată apare ca fiind eminamente o hotărâre arbitrală, nicidecum o hotărâre judiciară. În acest sens, mai poate trece testul independenței și al imparțialității, doar în condițiile în care ar fi supusă apelului pe fond în fața unui Tribunal independent și impartial. Pentru asta, ar trebui, pe de-o parte analizat statutul TAS – Tribunalul de Arbitraj Sportiv din Lausanne, întrucât hotărârea este direct atacabilă în fața acestuia, iar pe de alta parte, analizat modul în care hotărârea Sport Resolutions poate fi atacată în fața instanțelor de judecată din Regatul Unit.

Din motive de spațiu, nu ne vom apleca asupra acestor aspecte în mod amănunțit, ci vom ridica doar două chestiuni importante. Cu privire la prima ipoteză, TAS însuși nu a îndeplinit o lungă perioadă de timp cerințele de imparțialitate prevăzute de legislația elvețiană, motiv pentru care instanțele elvețiene au emis o serie de decizii neavantajoase. Și TAS este totuși, în esență, un tribunal arbitral, iar aplicarea unor sancțiuni penale prin hotărâre arbitrală nu este, în opinia mea, conformă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în speță cu dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește a doua ipoteză, apelul împotriva deciziilor arbitrale în Regatul Unit pare să fie destul de limitat, în sensul în care vizează doar aspecte ce țin de competența de a analiza cazul (după cum rezultă din decizie, Simona Halep nu a contestat acest aspect), nereguli serioase și interpretarea legii. Așadar, nu se poate vorbi despre o analiză de novo, motiv pentru care se ridică semne serioase de întrebare și din acest punct de vedere.

Raportat la cerința înființării prin lege, este evident ca acest Tribunal „independent” nu îndeplinește această condiție câtă vreme a fost înființat de mai multe federații și structuri private și îmbracă forma unei organizații neguvernamentale. Actul de înființare al acestui Tribunal îl constituie, în fapt, actul constitutiv și/sau statutul organizației non-profit, ori asta nu îndeplinește exigențele menționate anterior, întrucât este evident că nu ne aflăm în prezența unui act normativ.

Deci, este acest Tribunal prevăzut de lege? Nu.

În ultimă instanță, aș vrea să punctez câteva elemente șocante întâlnite în această hotărâre. În opinia mea sunt încălcate dreptul la apărare, dreptul de a fi judecat într-un timp rezonabil și dreptul la un tribunal imparțial.

Cu privire la dreptul la apărare, Tribunalul „independent” nu a asigurat acest drept în mod efectiv. Cu titlu de exemplu, Simona Halep a depus o serie de teste efectuate la un laborator medical privat din România în data de 9 septembrie 2022 (paragraful 298). Aceste au fost respinse sumar de Tribunalul „Independent”, întrucât atletul ar fi putut altera/falsifica rezultatele. Le-a acordat o importanță nesemnificativă, fără a se apleca în vreun fel asupra lor, fără a analiza măcar modul în care au fost realizate pentru a stabili dacă au fost într-adevar alterate sau dacă a existat un risc major în acest sens. Respingerea unor probe medicale depuse de o parte, de plano, fără explicații convingătoare, mai corect spus, fără niciun fel de explicații și fără o analiză particularizată, este incompatibilă cu exercitarea dreptului la apărare.

Un alt exemplu elocvent îl constituie modul în care s-a ajuns la concluzia că Simona Halep a luat substanțe interzise (Roxadustat) altfel decât prin contaminare. În acest sens, Tribunalul „independent” a calculat ce doze ar fi trebuit să ia Simona Halep pentru a ajunge la concentrațiile identificate în proba de urină din data de 29 august 2022, prin utilizarea unor estimări rezultate în urma analizelor calitative, nu cantitative, efecuate de Laboratorul din Montreal. Aceste estimări nu pot fi în niciun mod elecvente, întrucât nu au fost calculate după o metodă științifică de natură să stabilească în mod efectiv cantitatea. Este extrem de „neindependent” să respingi probe medicale prezentate de una dintre părți, din simplul motiv că nu ai putut verifica acuratețea și corectitudinea acestora (și fără să încerci măcar să o verifici), dar în același timp să stabilești vinovăția unei persoane în temeiul unor calcule cantitative făcute în baza unor expertize științifice necantitative.

În virtutea dreptului la apărare, Simona Halep are dreptul să propună probe relevante, iar Tribunalul „independent” are obligația de a analiza în mod serios aceste probe, obligație de care nu s-a achitat în mod onest și efectiv.

Episodul cel mai șocant, pentru mine unul, a fost modul în care Tribunalul „independent” a soluționat problema generată de faptul că doi dintre cei trei experți și-au schimbat opinia după ce au aflat identitatea sportivei (paragraful 339). Astfel, experții d’Onofrio și Garvican-Lewis au exprimat inițial opinia că acest caz este „suspicios” pentru ca ulterior, după ce au aflat identitatea atletei, să revină și să catalogheze situația drept „probabil dopaj”.

Partea șocantă acum urmează. Tribunalul „independent” mai întâi și-a exprimat disconfortul, apoi după ce experții în cauză au afirmat cu tărie că nu au fost în niciun fel influențați de faptul că au aflat identitatea atletei, Tribunalului „independent” i-a trecut disconfortul și a acceptat concluzia experților. Mai mult decât atât, Tribunalul „independent” a început și să îi laude pe experți că sunt foarte bine pregătiți profesional și etc. Și a mai avut grijă și să spună că nu este vorba că le-ar da un cec în alb (rubber-stamp their opinion), că nu face Tribunalul „independent” așa ceva, pentru că nu se ocupă cu asta. Păi, dacă nu făcea așa ceva, atunci insista ca cei doi experți să explice în detaliu motivele pentru care și-au schimbat opinia în mod substanțial și ar fi analizat amănunțit aceste explicații.

În concluzie, în opinia mea, „tribunalele” de arbitraj sportiv nu pot dicta sancțiuni ce conduc la suspendarea unor sportivi de performanță pentru o perioadă semnificativă de timp (mai mult de două – trei luni), întrucât încalcă în mod flagrant drepturile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ori, tocmai asta i s-a întâmplat Simonei Halep.

Oportunitatea pierdută constă în faptul că, Simona Halep, spre deosebire de fotbalistul Bosman, nu a criticat aceste aspecte în fața instanțelor de drept comun, ci s-a mărginit să urmeze, fără prea mult curaj, cu destul de puțin succes, limitele impuse de arbitrajul sportiv, prin recurgerea exclusiv la „tribunalele sportive independente”. Motiv pentru care, meciul juridic a fost pierdut înainte fără a începe. Apelul la TAS nu a adus mai nimic.

*** Disclaimer - Acest articol nu constituie consultanta juridică, ci reprezintă un simplu material informativ ce redă o opinie personală asupra unei probleme de interes general.