Cum să îmbătrânești frumos

I-am văzut într-o după-amiază care nu avea nimic spectaculos în ea, ceea ce, în fond, poate fi definiția celor mai bune după-amiezi. Aerul era curat, cu un soare blând, de parcă lumina însăși își scosese pălăria, în semn de politețe. Ca pe vremuri, cum s-ar spune... Pe aleea din parc, printre oameni grăbiți și printre alții care păreau fără țintă, printre copii care se certau pe o minge și tineri care își jurau probabil că nu vor îmbătrâni niciodată, mergeau doi bătrâni ținându-se de mână.

FOTO Arhivă

Nu se sprijineau de niciun baston, nu păreau fragili și în mod cert nu cereau nimic de la lume. Gestul acela, de a se ține de mână, era o alegere. Una care mie mi s-a părut frumoasă. Și mi-a trecut prin minte, cu o claritate care m-a enervat puțin atunci, că adevăratele lucruri importante în viață arată adesea ridicol de simple. O mână în altă mână. O plimbare. Un pas după altul. Și, între ele, tot ce ne lipsește de obicei. Mă gândesc la timp, răbdare, și uneori la sens.

Am mers în spatele lor, fără să vreau să-i urmăresc (deși asta făceam), cumva, ca și cum te ții de un gând bun pe care nu vrei să-l sperii. Se opreau din când în când, ca să privească. Dar nu se uitau la priveliște în sens turistic, ci la lumea din jurul lor. Adică la ceea ce vedeam și eu. Un copac, o bancă, un câine care își scutura blana, un adolescent cu o carte în mână, miracol deja rar. Erau, pur și simplu, prezenți.

Mi-am amintit atunci de marile teorii despre bătrânețe. Unele sunt tragice, altele sunt ridicole. Există versiuni care fac din vârsta a treia un fel de catastrofă programată: pierzi, scazi, cazi și dispari. Există și versiuni care o transformă într-o vitrină cu produse aproape miraculoase: tinerețe fără sfârșit, optimism la comandă, zâmbet permanent. Asta ține mai mult de reclame decât de o teorie cu substanță. Adevărul, ca de obicei, nu stă în nicio extremă. Adevărul stă, de multe ori, într-un parc, într-o mână ținută cu grijă, poate de zeci de ani, și într-o liniște care umple tot.

Prin fața lor, venind înspre mine, un bărbat își ridica vocea la telefon, ca și cum toată lumea ar fi trebuit să afle că este nedreptățit. „Nu se poate! Nu accept! Bătaie de joc!” Bătrânul din fața mea a întors capul o secundă. Apoi și-a strâns puțin degetele peste mâna femeii.

Am înțeles atunci un lucru pe care îmbătrânirea îl poate face frumos, dacă ai noroc și dacă muncești pentru asta: îți limpezește prioritățile. Energia, de la o vârstă încolo, devine prețioasă. Timpul devine finit cu o evidență pe care, în tinerețe, o tratăm ca pe un zvon indecent. Și, când timpul devine finit, cred că începi să numeri altfel. Oricum, nu mai numeri victorii mărunte sau replici bine plasate. Nu mai numeri oamenii pe care i-ai pus la punct, dar începi, cred, să numeri și să apreciezi zilele bune. Începi să numeri diminețile când te trezești fără greutate în piept. Începi să apreciezi pur și simplu prezența ta în lume, nu doar trecerea prin ea.

Ei mergeau mai departe, cu ritmul lor. La un chioșc, bătrânul s-a oprit și a cumpărat două cafele. Femeia a zâmbit, cu acea bucurie mică și limpede care te face să te rușinezi de toate bucuriile tale complicate. Au băut încet. Și mi-am zis: uite încă un lucru pe care tinerețea îl ratează aproape sistematic. Gesturile mici nu sunt mici. Sunt elemente reale ale fericirii.

În tinerețe, credeam și eu că sensul se fabrică din evenimente, din culmi. „O să fiu fericit când…”, îmi spunem. Când voi ajunge acolo, când voi avea asta, când voi demonstra, când voi reuși... Totul era legat de un când.

La bătrânețe, dacă ai noroc, fericirea se mută din viitor în prezent, ca o pasăre care se întoarce în cuib, ca o cafea băută împreună, sau ca o plimbare scurtă, ori o conversație fără grabă. Un „uite ce frumos este azi” înlocuiește orice când. Pentru că trăiești prezentul.

Am fost tentat să le vorbesc și să-i întreb cine sunt, de câți ani sunt împreună, ce au înțeles din viață. Dar am renunțat. Uneori, întrebările noastre sunt și o formă de lăcomie. Vrem să luăm dintr-un mister o concluzie pe care s-o punem în buzunar și, eventual, să o arătăm altora. Poate că este mai decent să lași misterul să fie mister, iar lecția să fie doar o senzație în tine. De aceea, am renunțat la idee.

Au ajuns la locul de joacă, în lumea nepoților. Un băiețel plângea pentru că părinții nu-l lăsau pe tobogan, o fetiță își comanda părinții cu o autoritate de prim-ministru, o bunică le oferea biscuiți tuturor. Cei doi s-au oprit și din mulțimea de copii a apărut un puști cu șapcă albastră, purtată invers, care a fugit direct spre femeie, cu o siguranță care m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de proprii mei bunici. Era siguranța că acolo este bine. Femeia l-a îmbrățișat. Bătrânul a scos din buzunar o mașinuță, cred, și i-a întins-o. Copilul a izbucnit în râs, privind înapoi, spre părinți, arătându-le trofeul. Iar părinții au făcut amândoi cu mâna, prinși într-o discuție cu alt cuplu, de vârsta lor.

Aici, îmbătrânirea se vedea cel mai limpede, fără să fie dureroasă. Dimpotrivă. Nu mai era vorba despre a fi „cineva” în ochii lumii, cât despre a fi cineva în ochii celor care vin. Nepoții au această forță stranie: te poziționează spre viitor. Vei fi acolo, în viitor, ca o amintire, ca un zâmbet, dar vei fi parte din viața lor! Cei doi dăruiau senin, fiindcă știau că nu iei nimic cu tine. La final rămân doar amintirile pe care le lași în ceilalți, și liniștea că ai dat fără să ții socoteala.

În jurul nostru, lumea era plină de oameni probabil obosiți de propriile lor planuri, cu ochii în telefoane. Și mi-am dat seama că bătrânețea frumoasă nu este o recompensă automată și nu vine doar fiindcă ai împlinit niște ani. Ea vine, în opinia mea, și dintr-un antrenament, ca să-l numesc astfel, de a renunța la ceea ce te otrăvește. Vine dintr-o artă a selecției. A selecta ce merită, sau pe cine lași aproape. A selecta ce lupte merită purtate. A selecta ce orgolii merită îngropate. Aici, eu aș spune că toate.

Bătrânii au făcut și ei cu mâna și au plecat de la locul de joacă cu același pas calm. Copilul s-a întors lângă părinți. Bătrânul i-a aranjat haina femeii la guler, un gest scurt, aproape ceremonios. Și am simțit, cu o mică emoție pe care am încercat s-o ascund de mine însumi, că acesta este un fel de iubire matură. Iubirea care poartă de grijă. Iarăși, în gesturi care pot părea mici.

Mai târziu, s-au oprit la o trecere. Mașinile nu se grăbeau mai mult ca de obicei, dar ei tot nu treceau. Apoi, bătrânul a ridicat palma ușor, cumva ca un dirijor care cere un moment de liniște. O mașină a încetinit și abia atunci au traversat. Gestul acela, mărunt și el, mi-a transmis altceva: demnitate.

Bun. Eu am prins atunci un moment din viața lor. Nu pot extrapola tot ce trăiau ei la cele câteva minute în care am mers în urma lor. Da, apar limite. Este clar. Da, corpul își cere tributul. Și da, lucrurile devin mai lente. Dar, paradoxal, libertatea interioară poate deveni mai mare. Asta pentru că dispar o mulțime de obligații imaginare. Și dispar o mulțime de frici sociale. Dispar impresiile pe care trebuia să le faci. Și rămâne, însă, ceva mai rar și mai curat: capacitatea de a spune „asta sunt”.

Mi-am imaginat, fără să știu nimic sigur, că au avut ani grei și că au cunoscut graba tinereții, ambiția maturității, neliniștea construcției. Mi-am imaginat că au pierdut ceva, că au greșit uneori, ori că s-au mai și certat și iertat. Dar ce este sigur, este faptul că au mers mai departe. Împreună.

Ei au continuat plimbarea, sau drumul spre casă. Se țineau de mână.

Mi-am spus, pornind spre birou, că, la final, nu doar performanțele ne definesc. Au și ele rolul lor. Dar, dincolo de orice, viața ne va fi definită de modul în care am știut să iubim și să fim aproape și să generăm amintiri frumoase. Atât.

Poate că „a îmbătrâni frumos” înseamnă să nu lași anii să-ți întărească orgoliul, ci caracterul. Înseamnă, sper eu, să acumulezi recunoștință, nu resentimente. Și mai înseamnă să nu numeri doar anii trăiți, ci mai ales, mai ales, clipele în care ai fost prezent. Să ajungi să spui, fără patetism: am făcut tot ce am putut. Am iubit, am construit, am greșit și am învățat. Și să poți încă să te ții de mână cu cineva, fiindcă ți se pare firesc să mergi prin lume împreună. Tot drumul. Asta chiar este o binecuvântare de la Dumnezeu. 

Iar cei doi oameni din parc, care nu știau nimic despre mine și nu aveau nicio intenție să mă învețe ceva, mi-au lăsat, fără cuvinte, doar din gesturile lor, o lecție pe care vreau să o împărtășesc: viața este valoroasă în fiecare clipă. Prezentul trăit aduce mai multe bucurii decât orice altceva. Dacă aveți pe cine să țineți de mână, vă rog să o faceți acum. Și să zâmbiți. Și să mulțumiți.