Cum nu se scrie istoria

Aşa cum se poate înţelege ce este filosofia parcurgând definiţia a ceea ce aceasta nu este, la fel putem aprofunda orizontul istoriografic prin enumerarea greşelilor care se comit voit sau din imprudenţă.

O primă eroare în materie de istorie, mai ales în cazul celei recente, rezidă în împărţirea fără rest, cu titlu definitiv, a actorilor ei în buni şi răi. Este un act de maximă comoditate care ne scuteşte de cunoaşterea propriu zisă a trecutului. De ce să mai cercetăm, dacă tot ştim. De ce să avem ipoteze de lucru, dacă tot suntem convinşi. Ideologia o ia înaintea analizei, dorinţa de obiectivitate, comună oricărui discurs istoric, fiind complet abandonată pe motiv că încurcă. Pur şi simplu.

Apoi, în continuarea nemijlocită a acestui tip de logică a istoriografiei ca armă în dispute paraştiinţifice, o eroare majoră o reprezintă instrumentalizarea făţişă a datelor istoriei. În contextul problematicii trecutului totalitar comunist, nu este deloc în regulă să vedem doar o parte din adevăr şi să o ignorăm cu obstinaţie pe cealaltă. Concret, nu este admisibil să vorbim doar despre fascişti, reali sau catalogaţi ca atare abuziv, ocolind însă biografiile sulfuroase ale unor comunişti cu mâinile murdare de sânge.

Tot în seria derapajelor care fac impracticabil recursul la istorie se înscrie tentativa de a legifera asupra adevărului. Or, nu există ceva mai impropriu, mai abuziv şi mai păgubos pentru conştiinţa istorică şi memoria colectivă decât apelul superficial la textul de lege. În loc de dezbaterea academică, de prezentarea în manuale sau de spaţiile expoziţionale, subiectul este îmbrăcat în cămaşa de forţă a unor titluri, secţiuni, capitole, articole, alineate, puncte, litere şi paragrafe.

În fine, istoria nu se scrie de către cei care, prin parcursul personal, s-au dovedit prieteni nesinceri ai libertăţii. Cum poate cineva care a lăudat Partidul Comunist Român, care a cultivat cultul personalităţii cuplului dictatorial şi care a diseminat, cum se spune astăzi, ideologia de la baza unuia dintre cele mai sângeroase şi longevive regimuri să vină acum cu pretenţia lucidităţii şi a moralităţii? Nu cumva graba de a scrie istoriile altora ascunde intenţia de a o şterge pe a sa proprie?