Cum ni s-au înecat corăbiile înainte de summit. Ce mai putem salva
0S-a scris şi s-a vorbit mult zilele acestea despre summitul NATO care începe vineri, cu informaţii contradictorii: ba că România iese în pierdere, ba că de fapt iese în câştig, ba că ne-am făcut de râs cu flota, ba că nu e vina noastră. Adevărul e că toată lumea are dreptate.
- corespondenţă de la Varşovia
A fost o prostie de la bun început să ne imaginăm că putem negocia orice care ar semăna cu o flotă, în doar 6 luni. Şi spun „care ar semăna“ pentru că discuţia nu a fost niciodată 100% despre o flotă şi a oscilat de la flotă la flotilă, la grup de luptă, grupare navală, la prezenţă avansată, la exerciţii – tocmai pentru că nu ne-a fost clar nici ce voiam, nici ce puteam obţine.
Ca să terminăm cu speculaţiile despre ce anume am negociat: partea română s-a gândit în mod specific şi clar la o flotă. În cursul elaborării strategiei naţionale de securitate, am constatat că suntem complet descoperiţi din punct de vedere al apărării navale şi descurajării, s-a decis că e prioritar să acoperim acest deficit, pentru că o potenţială ameninţare de acolo ar putea veni, acum că Rusia controlează Crimeea, şi ne-am năpustit să forţăm un context care părea favorabil: summitul de la Varşovia urmărea consolidarea măsurilor de reasigurare convenite la summitul anterior, gazdele şi balticii trăgeau tare pentru ca Alianţa să pluseze şi ni s-a părut legitim să echilibrăm lucrurile pe axa nord-sud. Nu a fost un raţionament prost. Dar era imposibil de realizat într-un timp atât de scurt.
Sigur că media a menţionat ideea unei flote mai des, probabil, decât oficialii români – pentru că era mai simplu de înţeles şi explicat conceptul într-un cuvânt, decât o „prezenţă avansată”. Dar în niciun caz Flota Mării Negre nu a fost o creaţie a presei, “o prostie”, cum i-a zis preşedintele Iohannis când s-a înecat la mal. Ministerul Apărării a trecut explicit în planul său strategic pe 2016, înaintat Guvernului, “Lansarea iniţiativei pentru constituirea unei Grupări navale NATO în Marea Neagră, denumită generic Flotila Mării Negre”. În spatele uşilor mai închise sau mai deschise, oficialii români s-au referit de nenumărate ori la Flota Mării Negre. Ba au testat şi dacă nu s-ar putea deloc rediscuta Convenţia de la Montreux. Ni s-a spus clar că nu. Că oficialii au cotit-o după aceea nu arată decât că s-au pripit iniţial. Au scos la plimbare ideea înainte de a testa terenul, pentru a vedea cum se poziţionează statele membre şi care este maximul pe care îl putem obţine. În acelaşi timp, a existat mereu conştiinţa faptului că e un obiectiv aspiraţional şi că în cel mai rău caz, vom cere mult ca să obţinem măcar mai puţin. De altfel, inclusiv partea americană ne-a sugerat că o flotă, în absenţa capabilităţilor de apărare a acesteia (pe care nu le avem), nu înseamnă decât o investiţie uriaşă care poate să se ducă pe apa Sâmbetei în scurt timp, în cazul unui atac rusesc - şi că poate mai util ar fi să luăm în considerare crearea propriei “bule” de interdicţie a accesului pentru a o contracara pe cea pe care Moscova încearcă s-o creeze.
Flota Mării Negre – o idee bună, executată prost
În orice caz, capabilităţi, sau asumări ale Alianţei de acest tip (a lua sub umbrela NATO o prezenţă navală a statelor riverane) se negociază în timp mult mai îndelungat. În plus, era nerealist să ne imaginăm că membrii NATO - dintre care unii importanţi, ca Germania, sunt refractari la creşterea prezenţei aliate la graniţa cu Rusia - aveau să îşi ia angajamente majore în acelaşi timp atât faţă de Polonia (gazda reuniunii!) şi statele baltice, cât şi faţă de România şi flancul sudic. Alianţa nu e chiar renumită pentru viteza şi promptitudinea cu care se adaptează la noile ameninţări, aşa încât o evoluţie graduală în acest sens, cu prioritizarea zonei de nord, era firească din mai multe motive.
Primul este ameninţarea rusească mai puternică şi imediată în regiune (enclava Kaliningrad, minoritatea rusă din statele baltice, posibilitatea unei invazii terestre etc), spre deosebire de zona de sud. Evident că ameninţarea din zona Mării Negre este cât se poate de reală, având în vedere desfăşurările de capabilităţi ruseşti din Crimeea şi nu numai. Dar dacă vorbim de o prioritizare - şi repet, nu avem cum să nu vorbim de una – nordul e mai vulnerabil pe termen scurt.
Al doilea motiv este faptul că Polonia şi statele baltice acţionează coordonat, coerent şi cu un lobby foarte puternic când e vorba să-şi promoveze interesele de securitate. Prin contrast, în sud, România are parte de doi vecini dificili: Bulgaria, care face adesea jocul ruşilor şi Turcia, care tratează Marea Neagră ca pe un lac turco-rusesc, dacă nu în întregime turcesc. Iar cele două, Bulgaria şi Turcia, au suspiciuni reciproce istorice, care le fac să coopereze cu dificultate. De aici şi păţania cu Bulgaria care s-a sucit pe ultima sută de metri – atitudine care nu a fost deloc neaşteptată sau de neanticipat, iar oficialii români nu au nicio scuză că au fost luaţi prin surprindere, ca de prima ninsoare! De aici şi inexistenţa unui lobby la fel de convingător, energic şi concertat, care să mobilizeze sprijinul Alianţei şi să genereze aceleaşi rezultate ca în nord. Pe scurt, dacă statele riverane nu se pot înţelege, de ce s-ar băga ceilalţi? De altfel, când România a prezentat prima dată ideea la nivel NATO, înţeleg că exact asta a fost reacţia (tradusă în termeni nediplomatici): excelentă idee, ia arătaţi voi că puteţi colabora cu bulgarii şi cu turcii, că aveţi ceva coerent, că investiţi şi voi, iar apoi putem vorbi!
Al treilea motiv, corelat cu cel anterior, este că sumitul are loc la Varşovia - şi nu întâmplător. Polonia şi balticii militează pentru obiectivele lor de securitate şi le negociază de ani de zile. Iar organizatorul unui summit în mod natural ia partea leului, sau are cele mai bune şanse s-o facă. De altfel, Polonia a investit enorm în apărare, deci poate să şi ceară, ceea ce nu este cazul României, care deocamdată a livrat doar promisiuni.
Iar al patrulea motiv este, aşa cum am arătat mai sus, că România nu a ştiut foarte clar ce vrea de la bun început şi nu a avut paşii tactici bine formulaţi. Ca de atâtea ori anterior, nu am ştiut să ne asigurăm sprijinul solid al aliaţilor regionali şi al altora, înainte de a scoate ideea în public.
Repriza a doua se joacă după Varşovia
Ideea în sine, a echilibrării apărării pe flanc şi a necesităţii acordării unei atenţii sporite Mării Negre, este însă foarte bună. “Nu prea v-a ieşit tactic, dar strategic n-a fost rău”, îmi spunea mai ieri o sursă diplomatică poloneză. “Nu flotă – asta e o prostie. Dar prezenţa avansată e absolut necesară şi faptul că România a insistat atât de mult asupra nevoii ca Alianţa să acorde atenţie Mării Negre ne-a ajutat şi pe noi să transmitem aliaţilor mesajul că partea militară nu furnizează suficient input strategic pentru regiunea în ansamblu. Chiar faptul că nu v-a ieşit şi că bulgarii s-au retras ne-a ajutat să le explicăm că nu este ok să lase lucrurile doar în seama statelor de pe flanc, să se descurce. Este limpede că România are parte de un context dificil pe flancul de sud. Deci cred că ideea va fi continuată dincolo de summit şi în final va ieşi. Sub ce formă, rămâne de văzut”, explica diplomatul polonez.
Istoria cu bulgarii are de-a face cu aceeaşi lipsă de exerciţiu şi sofisticare tactică a României de a negocia proiecte majore cu aliaţii. FP România a ieşit pe prima pagină a ediţiei curente cu titlul “Flota Morgana”, un dosar scris înainte de eşecul de la Sofia, pentru că, aşa cum experţii consultaţi arată în revistă, condiţiile nu erau întrunite ca negocierea să ne iasă! De ani de zile se ştie că avem dificultăţi în cooperarea cu Bulgaria şi că de multe ori Sofia nu joacă fair play alături de UE sau de NATO. Sigur că e vina lor – dar e pierderea noastră. La fel se ştie că Turcia consideră Marea Neagră terenul ei aproape exclusiv, unde doar geopolitica o obligă să joace un joc de balanţă de putere cu Rusia. Iar cine şi-a imaginat că o altercaţie temporară între două puteri care dintotdeauna se ştiu obligate să aibă o relaţie de cooperare, chiar dacă “a contre coeur”, va determina Turcia să se poziţioneze neechivoc împotriva Rusiei pe termen lung, nu are simţul realităţii.
Per total însă, acest parcurs mai puţin fericit al ideii României lasă, cred, mai multe urme pozitive decât negative. Contează că am venit cu o propunere, că am semnalat tema, că am adus-o realmente în atenţia NATO iar Marea Neagră îşi va păstra acest loc câştigat, iar negocierile vor continua. Contează că ne-am arătat dispuşi la a face eforturi şi e limpede că rămânem angajaţi în acest sens, că am acţionat efectiv ca furnizori, nu simpli consumatori de securitate care cad pe capul aliaţilor. Contează că există cooperare pe flancul estic: am fost constructivi în relaţia noastră cu aliaţi ca Polonia, în loc să creăm noi diviziuni, ceea ce nu e valabil pentru flancul sudic, unde fiecare are altă abordare şi îşi apără alte interese. Asta face ca şi Polonia să fie mai înclinată să ne sprijine pe viitor în atingerea obiectivelor noastre. Cu Varşovia (care este în căutare disperată de aliaţi, acum că Marea Britanie e o cantitate total imprevizibilă, iar Grupul de la Vişegrad are atitudini mixte cu privire la Rusia) vom avea de discutat şi dacă vor trimite trupe în România sub umbrela NATO, sau posibilitatea înfiinţării unui batalion mixt româno-polonez.
Sigur că în mod concret, polonezii şi balticii câştigă la acest summit patru batalioane NATO, în timp ce pentru flancul sudic există deocamdată o brigadă româno-bulgară pentru care vecinii noştri de la Sofia s-au angajat să trimită “până la 400 de trupe”, care pot fi doar 20, după cum ne atenţiona premierul Boiko Borisov. Deocamdată, declaraţia finală se pare că doar va include "propunerile României", fără vreun fel de angajament din partea Alianţei. Pe de altă parte însă, nu putem judeca raportul câştig-pierdere în termeni absoluţi. Repet: acest summit este organizat la Varşovia, care a investit dintotdeauna mult mai mult decât România în apărarea teritoriului, unde ameninţarea rusească este mult mai pregnantă şi imediată, deci este în mare măsură un summit “cu dedicaţie” pentru zona nord-estică. Cu toate astea, de la summitul din Ţara Galilor până azi, România are un plan de contingenţă, are două comandamente NATO la Bucureşti, scutul de la Deveselu ar urma – cel mai probabil - să intre sub comandă NATO (iar Polonia ne invidiază pentru acest avans pe care îl avem în faţa lor şi consideră că simpla prezenţă americană pe teritoriul României furnizează mai multă reasigurare decât orice garanţii ale Alianţei), iar regiunea în ansamblul ei a dobândit un rol crucial în adaptarea Alianţei la noile ameninţări. Evident, experienţa ratată a negocierii pentru Marea Neagră arată că este cazul ca România să lucreze intens la capacitatea ei de a mobiliza susţinere aliată în jurul proiectelor ei proprii (înţeleg că recent, oficialii români explicau informal că au crezut că americanii vor vorbi cu bulgarii “să fie bine”!); de asemenea va trebui să arătăm că nu ne bazăm în aceste negocieri doar pe trecutele noastre contribuţii la operaţiunile din Afganistan şi Irak, sau pe buna relaţie cu SUA etc, ci şi pe investiţii concrete, materiale în propria apărare.
Relaxată din acest punct de vedere, Varşovia (deşi se simte din ce în ce mai izolată pe scena internaţională şi europeană) nu arată niciun pic zilele astea cum arăta Bucureştiul în 2008. Ieri, oficialii polonezi erau preocupaţi că Angela Merkel avea să aterizeze ultima, cam târziu, pe la ora 15, iar vremea putea fi nefavorabilă... că Secret Service a cerut ca preşedintele Obama să stea într-un hotel deasupra etajului 30, drept pentru care e găzduit la Marriott, un hotel comunist, deşi renovat... că şeful unei delegaţii a reclamat că locul lui e prea departe de toaletă. Delegaţia română a fost, ca şi în politică, extrem de cooperantă şi la locul ei.