Cum munceşti când eşti tânăr

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am făcut prima mea firmă în aprilie 1990, la câteva luni de la Revoluţie, acum fix 30 de ani. Cu Decretul 54. Se pare că era a 38-a înfiinţată în Bucureşti, şi între cele mai puţin de o sută din toată România, din câte mi s-a spus. Primele recrutări le-am făcut în mai 1990, pentru Goupil, o firmă franţuzească de IT. Apoi au urmat repede altele, în toate domeniile.

Nu îmi mai aduc aminte de ce, însă nu am pus niciodată un anunţ. Nici nu aveam unde şi, oricum, oamenii nu erau obişnuiţi să se uite în ziare după joburi. Aceste obiceiuri apărut abia câţiva ani mai târziu.

Pentru Goupil m-am dus la ITC şi la ICI şi am vorbit cu toţi, unul câte unul, din birou în birou. Apoi au venit de la IKEA, din Suedia, să le recrutez doi manageri de cumpărări, unul pe ceramică şi sticlă şi altul pe mobilier din lemn. M-am dus la Facultatea de Chimie Industrială, am dat o ciocolată secretarei şefe şi mi-a dat registrele cu toţi absolvenţii secţiei de silicaţi din anii 75-80 (ca să aibă atunci cam 35-40 de ani, aşa cum convenisem cu angajatorul). Am stat zile întregi să copiez de mână numele şi adresele de acasă ale fiecăruia, că alte informaţii nu erau. Le-am trimis apoi sute de scrisori prin poştă. Fiindcă e-mailul a venit în viaţa noastră de zi cu zi mult mai târziu. Unii au răspuns la scrisori şi m-am întâlnit cu ei. La ceilalţi, care nu au răspuns, m-am dus acasă. Cu autobuzul, iar când era frumos afară, cu bicicleta. Îi împărţisem pe cartiere şi reuşeam să ajung la câte 3-4 pe zi. Le sunam la uşă să le spun că vreau să le dau un job la IKEA. La ce? La IKEA! O să descriu reacţiile “candidaţilor”, unii în pijamale şi cu nevestele speriate privind întrebătoare din spatele lor, în alt articol, poate când voi ieşi la pensie şi îmi voi scrie memoriile.

Dar când au venit recrutările de contabili şi de economişti? ASE-ul e mare, avea mii şi mii de absolvenţi. Acolo, cu ceva în plus la secretare, mai obţineam listele cu nume şi adrese şi fotocopiate, din când în când, dacă le prindeam în zile bune. Aşa am ajuns la aproape toate facultăţile de la Politehnică, la Drept şi cine mai ştie pe unde. Mii şi mii de scrisori trimise, mii de butoane de sonerie la casele oamenilor sau de bătăi în uşa pe la întreprinderi şi instituţii, mii de ochi holbaţi când le spuneam de ce le sun la uşă.

Şi când discutam cu cineva, îi întrebăm şi despre ceilalţi colegi ai lor, bineînţeles: cine pe unde a ajuns, ce face, ce ştie despre el. Sigur, nu toţi credeau că acesta era adevăratul scop al vizitei mele, dar nu prea-mi spuneau asta direct, în faţă.

Apoi au început să se mai obişnuiască, şi am avut şi surprize de felul “Aaa, chiar vă aşteptam, mi-a zis fostul meu coleg că aţi fost şi la el, şi chiar mă întrebam dacă mă veţi căuta acasă sau la birou.” La BNR a fost cel mai interesant. Erau mai emancipaţi, acolo ajungeau cei mai buni absolvenţi. Nu numai că mă aşteptau, dar îmi făcuseră din proprie iniţiativă şi un “program”, nişte liste, şi mergeam din birou în birou să vorbesc cu ei. Unii mă aşteptau deja cu cafeaua pregătită… 

Apoi a apărut e-mailul şi, încet-încet, am rărit vizitele acasă la oameni. Mai ales că mulţi îmi dăduseră şi numerele lor de telefon şi vorbeam cu ei de la distanţă, puteam să le cer alte nume şi numere. Plus că acum începeau să vină şi ei la mine la birou. La început pentru că-i sunăm eu, apoi şi din proprie iniţiativă. Nici bicicleta nu mi-am mai luat, după ce mi-au furat-o pe ultima, pe jos sau cu metroul mergeam din ce în ce mai rar. Am început să mă îngraş.

Acum stau câteodată cu un pahar de vin în mână şi mă gândesc cum aş fi făcut eu recrutările dacă revoluţia m-ar fi prins pe la 50 de ani. Că tot mă somează atâţia să le spun ce diferenţe văd eu între cei de 20 de ani şi cei de 50…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite