Cum am învăţat fotbal. Cu nasturi
0
Şut! Anunţul sună ferm, dar deloc ameninţător, fără să prevestească tensiunea momentului. Apoi vârful degetului mijlociu atinge uşor, perfid, degetul mare al mâinii drepte, doar în tenis când „tai” o minge mai vezi asemenea execuţii, şi se năpusteşte spre jucător. Acesta,dintr-o poziţie imposibilă, reuşeşte să imprime balonului o boltă incredibilă, pentru a ajunge o veşnicie şi trei clipe mai târziu în plasă. Gol!!
Am câştigat Campionatuuuul Mondiaaaaal!
Prima mea iubire a fost fotbalul, iar introducerea de mai sus putea să figureze bine mersi într-o cronică. Fiindcă la vremea aceea, să zicem FIFA 1982!, eram şi jucător, şi antrenor, adesea comentator şi, de la un moment dat, cronicar al campionatelor jucate cu fratele meu mai mare. Nu fotbal adevărat (pe acela îl jucăm binişor, deşi n-aveam condiţie fizică, în consecinţă, eram cam pomanagiu; îmi plăcea să rămân singur cu portarul, să-l car după mine spre colţul lung şi să-i „dau urechi”, adică să îi strecor balonul printre picioare!). Ci cel cu nasturi, adevăraţi, nu alte variante care au tot circulat, întrucât fiecare avea propriul joc, propriul regulament (la noi, trebuia să zici şut înainte să tragi la poartă, henţ era când se suia mingea pe un jucător, balonul era un năsturel de la pantaloni aşezat pe partea convexă, iar fotbaliştii erau piliţi într-o latură, ca să poate imprima efect mingii). Cred că mulţi băieţi de vârstă mea aveau acel „Joc de fotbal” din comerţul socialist, cu jetoane pe post de jucători, porţi doar nişte schelete de plastic şi tabele de marcaj rudimentare. Alţii loveau jetoanele cu nişte pene de plastic.
Ei bine, eu am jucat cel mai tare joc din lume. Cu mâinile goale, adică doar cu bobârnacul. Cu nasturi lipiţi cu plastilină sau smoală, cu portari din cutii de chibrituri umplute cu baterii, porţi cu barele din sârmă, îmbrăcată în tifon, cusut, ca să chiar semene cu plasa. La început am avut porţi ca-n Europa, cu lateralele înguste, dar, după ce am văzut la televizor, ne-am făcut unele smechere, că-n America de Sud - era o plăcere să dai gol, să vezi cum umflă năsturelul tifonul şi, mai ales, să auzi acel sunet sec, de planare întreruptă, care-ţi făcea pielea de găina. Aveam şi trei terenuri - planşetă de întins plăcinte, care avea o margine pe care puneam reclame (scrise cu carioca pe leucoplast), masă din sufragerie (cam rapidă şi uşor dezavantajoasă, că picau jucătorii) şi cimentul din balcon. Echipele erau ţinute în plicuri scrise cu carioca, în culorile adevăratelor formaţii, Nottingham şi Liverpool, Aston Villa, Ajax, Feyenoord, Stuttgart, Bayern etc, iar nasturele de deasupra (aţi reţinut că erau doi lipiţi) avea numărul şi însemnele echipei, scrise pe bucăţele de leucoplast.
La final, aveam şi eu, şi fratele meu câte 24 de echipe. Jocul l-am important din Ardeal (auzisem de jucători super şi la Cluj, în Mănăştur), din oraşul vacanţelor noastre, Târgu-Mureş. L-am practicat ani buni, până când am ajuns să îmi placă mai mult să fac cronici decât să joc. M-a învăţat însă o sumedenie de lucruri despre fotbalul adevărat. Accidentările - da, se mai dezlipeau şi nasturii se ciobeau, unii nu-şi mai reveneau deloc; sistemul de joc - noi eram cu 4-4-2, dar, descoperind cărţile lui nea Vanea Chirilă (ce ironie, peste ani, aveam să mergem împreună prin ţara, să facem cronici pentru ziarele la care lucram… ), am experimentat şi alte aşezări; am învăţat importanţa fiecărui post, ce număr îi revine fiecăruia, şi că nu poţi juca bine pe toate posturile (noi jucam simplu, cu portar-lateral dreapta-stoper-libero-lateral stânga-mijlocaş dreapta-închizător-coordonator-mijlocaş stânga-extremă dreapata-vârf); în fine, fundamental, fair-play-ul, adică să nu zbieri nici la victorie, nici la înfrângere. Să nu uit de scăriţa - când îl văd pe fotbalistul de azi, Gicu Grozav, executând aşa un penalty, strâmb din nas, ca un cunoscător: noi dădeam scăriţe la fotbalul cu nasturi la câţiva ani după ce le-a brevetat cehul Antonin Panenka, cred că în finala de la EURO `76 cu RFG. Loveai scurt, de sus, cu bobârnacul, e drept, destul de pretenţioasă execuţie, ca să imprimi acel efect rar şi gata scăriţa! Dar mie personal mi se părea o figură şi era împotriva spiritului jocului, întrucât desconsiderai adversarul!
Am scris multicel, sper că nu v-am pierdut pe drum cu atâtea dribliguri. Dar, să tragem şi la poartă! Fotbalul cu nasturi a fost, pentru mine, prima lecţie de dragoste mistuitoare şi dacă mi-ar fi stat capul la aşa ceva, aş fi putut învaţă multe. Întâi, cum să procur jucătorii şi cum să economisesc banii de bomboane cubaneze pentru asta: când băgau marfă la Merceria de la Blocurile Roşii, bulevardul Basarabia de azi, eram cel mai fericit copil din Bucureşti şi mă simţeam răsplătit după zile întregi de aşteptare, emoţie, suflet la gură. Nu mai zic, când veneau şi nasturi de care nu mai aveam, drumul de zece minute până acasă mi se părea că durează o viaţă. Deja îmi visam jucătorii, ajunsesem să tăi nasturi, discret, credeam eu, şi de pe mânecile sacourilor lăsate de musafiri în hol, nu mai zic de feţe de pernă sau plicurile aşternuturilor, de se mira mama că a înnebunit maşina de spălat, taie toţi nasturii!
Apoi, pasiunea fierbinte. Aveam un fotbalist, Neeskens de la Ajax (am uitat să vă spun că jucătorii purtau numele unor fotbalişti adevăraţi), pe care îl adulam. Îmi permisesem o licenţă şi îi dădusem numărul 22 (14 n-avea nimeni, îl respectăm prea mult pe Cruyff că să botez vreun jucător după el!). Mă gândeam la el toată ziua, îi dedicam portrete în ziarul campionatului, iar într-o seară, când m-a lovit o maşină fără faruri pe Câmpia Libertăţii, înainte de a leşina, am apucat să văd că era o Dacie de un alb lăptos, că nasturele superior al lui Neeskens al meu! Asta i-am spus şi miliţianului care m-a vizitat seară, era 20 decembrie 1980, la spital să investigheze accidentul (martorii susţin că femeia de la volan fugise fără măcar să vadă dacă mai suflu!). A râs gros şi mi-a zis că el ţine cu Dinamo, eu i-am zis că sunt cu Steaua.
Şi cu Steaua am rămas chiar şi când am devenit gazetar sportiv, ceea ce m-a făcut să mă recuz de la meciurile echipei, iar când trebuia să mă duc (au fost ani când mă trimiteam singur, fiindcă eu făceam delegările la etapă, la secţia de Sport!) eram excesiv de neutru. Cred că o singură dată am sărit calul şi mi s-a citit stelismul, dintr-un titlu, când Steaua i-a suflat campionatul lui Lucescu, pe care-l detestam sincer încă de la prima calificare la EURO 1984, de sub nas. La meciul direct, parca un egal cu golul „nostru“ marcat de Ciocoiu, am titrat: „Lucesc uriaşii din Ghencea“.
Am plecat de la fotbalul cu nasturi şi am ajuns la cel veritabil. Cumva, totdeauna m-a atras mai mult să scriu despre el decât să-l practic, consolându-mă că nu voi ajunge niciodată vedetă, dar cronicar, cu smerenie şi dragoste faţă de meserie chiar şi când mergi la cuşetă 12 ore ca să vezi un blat la Bistriţa, poate tot voi fi într-o bună zi.
Cei care mă cunoaşteţi ştiţi că am lucrat la Sport între 1995 şi 2000, într-o perioadă în care fotbalul românesc a avut o generaţie de aur, am apucat să-i văd jucând, şi să le dau note de 2 şi de 3 dacă trucau jocul, pe cei la care doar visam când lăsasem fotbalul cu nasturi în favoarea mersului pe stadion ca suporter.
Închei, fiindcă simt că am intrat în prelungiri. Am fost pe cele mai frumoase stadioane europene, l-am văzut pe Beckham şi la vestiar, şi punând o centrare luminoasă pe care o urmăreai şi zăreai curcubeul. Dar senzaţia aceea de a lovi cu bobârnacul doi nasturi şi de a auzi apoi cum flutură tifonul pe post de plasă a porţii îmi provoacă şi acum o amintire la fel de vie precum câştigarea Cupei Campionilor de către Steaua de ziua mea de naştere. Cu nasturi sau cu crampoane adevărate, dragostea pentru joc rămâne într-o vitrină a trofeelor virtuale în care, iată, v-am invitat în premieră şi pe voi, cititorii constanţi sau întâmplători ai un blog care e tot un fel de joacă.
Acest articol a apărut pentru prima oară pe blogul personal.
Se încarcă comentariile...
