Cum am adormit la un film despre Ion Antonescu

Acum câteva zile intram de pe facebook pe un link al unui articol online recomandat (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/consecintele-trecutului-fascist-etnicist~ni965e) şi mă îngrozeam la propriu despre ce citeam în el încă de la început: “România: singurul stat european, cu excepţia Germaniei, care a construit şi administrat lagăre de concentrare. România: statul care a ucis cel mai mare număr de evrei, după Germania.”

Şi m-am întrebat cu voce tare de ce nu am ştiut niciodată aceste lucruri, adică de ce nu am avut habar că ţara mea s-a aflat pe aceste locuri fruntaşe într-un clasament negru, criminal. Şi am simţit o puternică emoţie de ruşine - ruşine de mine şi de poporul meu.

Soţul, pasionat de istorie, mi-a spus că oricum sunt lucruri pe care le ştiu maxim vreo 1% din români. Şi apoi mă întrebam retoric dacă la genocidul romilor nu suntem cumva pe primul loc. Probabil că da...Dar nu ştim asta nici măcar 1% dintre noi...Şi nici că vrem să ştim sau să acceptăm.

Şi apoi m-am întrebat şi mai serios, dar în sinea mea, dacă nu sunt acestea cele mai puternice şi mai reale motive ale intoleranţei, urei de rasă, discriminării care ne caracterizează ca popor...

Trec foarte des în rândul majorităţii prietenilor şi cercului meu de cunoştinţe ca fiind mult prea tolerantă, mai ales cu drepturile romilor sau ale homosexualilor.

Habar nu am de unde această educaţie. Mi-am adus aminte că, în liceu, am adormit chiar la un film documentar despre Ion Antonescu, la care am fost duşi cu toţii de-a valma de către profesori. Am aţipit pur şi simplu şi m-am trezit speriată şi ruşinată. M-am mai liniştit când mi-am văzut colegul de lângă aţipit şi el şi am pufnit pe înfundate în râs amândoi.

Dar nu mi-am explicat niciodată comportamentul meu copilăresc sau poate... bătrânesc. Despre Antonescu am primit informaţii cumva contradictorii de-a lungul acestor ani. Ba criminal, ba erou naţional - simbol a apărării valorilor ţării.

Nu ştiu de ce am reuşit să fiu mai tolerantă decât părinţii mei. Şi nu cred că educaţia din şcoală m-a format aşa. Cred că m-au format cel mai bine oamenii pe care i-am cunoscut şi cu care m-am împrietenit de-a lungul timpului. Şi faptul că, din 1996, trăiesc doar în mediul ONG-urilor.

Doar că nici aici nu există oameni 100% toleranţi, aşa cum nu sunt nici în presă. Şi atunci mă întorc la oamenii pe care îi cunosc şi datorită cărora m-am format probabil, în cea mai mare măsură..

Şi mi-am adus aminte de prietena mea de etnie romă, consultant şi trainer, care a fost într-o zi într-o comunitate rurală să îi sprijine să se organizeze pentru a rezolva o problemă a comunei. Întâlnirea de planificare a avut loc în biserica satului şi prietena mea mi-a povestit cu haz cum preotul, care era, desigur, unul dintre liderii informali ai comunităţii, i-a spus, fără să îi ştie originea etnică: “Noi nu lucrăm cu ţiganii! În această biserică nu a călcat picior de ţigan!”

Ea a zâmbit şi i-a explicat cu mult calm cât de important este să consulte toate categoriile de locuitori ai comunei, dar fără să îi spună că tocmai îi călcaseră podeaua sfântă a bisericii două picioare de “ţigan”.

Şi mi-am adus aminte de prietena mea evreică, pe care am cunoscut-o când avea 82 de ani şi care mi-a fost fost aproape timp de 10 ani, până când s-a stins. Tatăl ei, fotoreporter de renume, a fost izgonit pe motive de rasă din lumea presei de regimul lui Antonescu şi foarte curând a murit, foarte probabil din cauza efectelor fizice ale unui depresii (avea doar 49 de ani).

Clişeele fotografiice i-au fost aruncate şi pierdute prin arhive prăfuite. Şi redescoperite după revoluţie, aproape din întâmplare, de cercetători de la Muzeul Satului. Era fotograful preferat al lui Dimitrie Gusti, care îl implora la propriu să îşi facă timp de fiecare dată să îl însoţească în cercetările din sate. Fiica lui, rămasă fără vreo rudă la bătrâneţe (căci le supravieţuise tuturor) îşi păstrase un optimism de-a dreptul molipsitor. Şi îşi făcuse un obicei din a mă chema să îi împodobesc bradul de Crăciun în fiecare an. Nu i se părea ciudat că o evreică păstrează obiceiul acesta. Îmi spunea că îi place prea mult sărbătoarea ca să nu o ţină şi ea.

Ce ne învăţăm noi copiii? Vor reuşi ei să crească procentul de 1% de oameni care ştiu ce a făcut România în trecut şi că valorile unei ţări stau în grija pe care o avem pentru oameni şi mai ales pentru minorităţi şi nu în agresivitatea (devenită, uneori, criminală) îndreptată împotriva celor care sunt altfel decât noi?

Şi cum facem asta? Putem să îi expunem la experienţe de viaţă, la oameni care să le devină prieteni şi de la care să înveţe că rasa sau orice altă diferenţă nu ne face superiori unii faţă de alţii? De ce avem încă generaţii din care facem parte sau care sunt mai tinere decât noi, pe care le formăm, dar care sunt extrem de intolerante, chiar discriminatorii? Şi aici aş putea să citez din comentariile la articolul de mai sus. Dar nu vreau să dau nici măcar “copy” şi „paste”. Am lucruri mai importante de făcut.

Colegul de liceu cu care am aţipit la documentarul despre Antonescu mi-a mărturisit după câţiva ani că este gay. Acum trăieşte fericit la Bruxelles cu iubitul lui. În România a fost deseori supus discriminării celor din jur. De exemplu, proprietarul garsonierei în care stătea împreună cu prietenul lui în chirie i-a dat afară când a aflat că sunt iubiţi şi nu amici heterosexuali.

La Bruxelles mai au de suferit din cauza imigranţilor sud-americani care locuiesc în cartierul lor şi care le mai zgârie maşina în parcare, ştiindu-le orientarea sexuală. Dar prietenul meu a avut o încântare extremă când şefa lui, ştiind de la interviu că este gay, l-a întrebat în prima zi la muncă ce mai face prietenul lui. În România nu a îndrăznit vreodată să vorbească despre viaţa lui personală la job.