Cu o fată într-un tren de noapte vorbind despre starea literaturii de azi. Nu prea bună, dar să nu anticipez (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

- Aşa e! - Aşa e!, i-am răspuns şi eu. Am auzit ciocnirea dulce a oaselor micuţe de la gât, acolo, în culcuşul de la rădăcină, lângă umerii subţiri, unde se păstrează, printre firele încârligate şi aurii, căldura căpşorului plin de nebunii. A-ha!, de asta-mi eşti! Maxilarele ei pocniră la fel, mi s-a părut. Mecanic, regulat.

Continuarea eseului publicat în 27.02.2017

Era o fetiţă inteligentă, care-şi părăsise învelişul inocenţei demult-demult. Torcea, totuşi, ca o felină cu părul uşor tocit. Aveam nevoi de timp şi de încă ceva ca să se cristalizeze ceva între noi. Suntem fraţi!, i-am zis. Sau surori, mai exact!, insinuam mereu ceva despre o slăbiciune mai veche, de gen feminin. Îşi scotea iar ochişorii cu orgoliul acela cultivat de lecturi, rafinat, perfid. Demult intrasem în mecanica asta a unei singurătăţi, care mă sugea de vlagă. Nu mai recunoşteam nimic în jur, priveam cu teamă şi cu plictiseală. Nu mă mai puteam smulge din rotiţele mecanismului bătrâneţii sufleteşti. O plictiseală de esenţă tare, cu forme subţiri, contorsionate, mă acaparase în anii maturităţii şi mă anihila încet-încet.

- Asta-i moartea mea!, am spus, cred că râzând. Era formula repetată de tatăl meu în ultima lui zi de viaţă, şi nu puteam încă să o uit.

Ea tăcea.

Deodată începu să citească.

„Porcii păşteau liniştiţi în iarbă.

Era prea înaltă, iar culoarea prea intensă. Iată când focaliza cu atenţie, răsucind cilindrii reci ai binoclului militar, surprindea bătălia ce se dădea între boturi şi ierburi. Tulpinile se cutremurau până la rădăcină, măcelărite de râturile cărnoase. Repede se îndreptau. Câteva clipe, în aer, dintre fălci se scurgea o zeamă ca ploaia, limpede şi uşoară. Apoi se repezeau cu o putere şi mai mare, înnebuniţi, înspre pământul reavăn, unde dădeau de rădăcini, care se răspândeau în toate părţile. Ajungea până la el plesnetul frunzelor grase, al sevei care le spăla colţii albi.

Mâncau toată ziua pâine, lături în două cu resturi de carne şi oase, de la cantinele fabricilor. Stăpânul avea grijă de ei ca de nişte copilaşi. Cerea mâncare, tot mai multă mâncare pentru ei!”

Mi se părea că-i textul cărţii mele, dar nu eram sigur. Când scrisesem „Copiii sălbatici” mereu mă gândeam la revoltă, la violenţă, apoi la cruzimea sălbăticiei sau a rafinamentului. Urmam turma aceea de porci când descriam trecutul unor oameni înainte de 1989, timpul acelui comunism devine limbaj, unul care evocă ciudăţenia unei coborâri în forţă spre sălbăticia primei vieţi, idilice, nesigure şi crude. Voiam detalii bine reliefate ale celor mai adânci ascunzişuri sufleteşti. Un fel de Dostoievski dar cu proporţii şi perspective naturale, nu doar o aventură meschină, de învăţături şi idei. Când mă îndepărtam, sărind hotarul cel mai îndepărtat, auzeam, ca atunci în somn, bocănitul de lemn al piciorului hidos al lui Hippolyte din „Doamna Bovary”.

Adormisem, scuturat de tren, în patul de jos al cuşetei, cu picioarele pe podea.

Am ieşit uşor pe culoar. Fata era acolo.

Sarea unei apropieri se depusese deja pe crenguţele unui copăcel uscat dintre noi. Muchiile negre ale boabelor invizibile străluceau ca părul, ca ochii ei micuţi şi rotunzi. Am privit-o supus. Funcţiona apropierea, dar şi timpul coacerii, ca şi al cristalizării, era bine ţinut sub control de ea. Nu puteam vorbi frumos şi pasionat decât despre literatură. Era o oglindă prin care puteam privi în jur, indirect, în felul meu, cu adevărat liber.

- Sunteţi scriitor?, mă întrebă hotărâtă. Se postase la acea depărtare unde nu-i puteam ghici punctul de cotitură, centrul. Trebuia să mă apropii sau să mă îndepărtez. Mirosea plăcut, a săpun. Parfumul adăugase acel strat afânat al pielii, încât puteam să spun, era proaspătă, curată.

De-acum, odihnit, parcă aveam o forţă prea mare, puteam intra într-o zonă a mărturisirilor directe, ca cei tineri, cărora li se poate ierta orice exces, orice discurs cu vocea ridicată, căci au catifelarea unei iertări în conştiinţă, de fapt un fel de-a uita brusc, prosteşte, idiot, dar cât de plăcut!

Aş fi vrut să-i vorbesc de acea literatură a mimării realului, urmând proporţiile sufleteşti ale împăcării, ale timpului care se preface imediat în text. O luam uşor pe panta acelui urcuş dulce, pornind fie de la Nabokov fie de la Salinger, cu imagini care se adună şi se sparg în cerc. Cele nevăzute sunt privite din afară. Aveam lumi paralele, acolo, teme care se ating, reverberaţii de personaje, cupluri, structuri care înaintează după modelul de copac, de animal, de strugure, toate încercând să spargă hotarele acelui cerc al minţii comode. Reveneam totdeauna de unde am plecat, încărcat. O, câte aveam de spus!

Apoi, trebuia să fac o haltă. Da, trebuia să-i explic codul acelei hoinăreli chiar de la început. Să prezint, mai în glumă mai în serios, pânda lui Humbert. Humbert, personajul lui Nabokov, din romanul „Lolita”. Locul lui în scena fanteziei acelei naraţiunii fiind unul potrivit, la limită mereu, depăşind scandalos hotarul acele zone, unde violenţa atât de plăcut de descris în literatură trezeşte monştrii conştiinţei. Humbert. Humbert, profesorul de literatură, rafinat şi nebun, înnebunit de roua pielii unei nimfete, de puful auriu al zânei alcătuite numai din carne diafană şi forme perfecte, într-un basm negru şi adânc, are pasiunea pentru un altfel de real, ca Vladimir Nabokov, creatorul lui. Ochiul interior al naratorului, exersat zilnic cu lecturi, vede clar şi exact, ca ochiul acelei fiare de 50 de ani, atingerile aproape carnale, ca ale trupului musculos de femeie, ale gândurilor noastre firave.

Desigur că începutul trebuia să fie chiar mai larg.

Totdeauna, când mă duc pe traseul acesta, după ce trec de Tolstoi - ca să vorbesc neapărat de drama mea legată de moartea prematură a prinţului Bolkonski, de traseul iniţiatic al Pierre Bezuhov şi al Nataşei Rostov -, apoi de Gogol şi Cehov – nu chiar la pachet! - , şi de Joyce – deşi-i un loc cam sterp deja în modernitate, distrus de exegeţii prea raţionali şi înfumuraţi -, vreau să mă opresc la Kafka sau la Maître Flaubert. Patronul Flaubert!, ce bine sună, în contextul lumii noastre recapitalizate. Aşa l-au numit suprarealiştii, Banda Breton şi Dali, urmându-le în acelaşi stil negativiştii din anii '50, sectanţii noului roman, apoi Sartre, în anii '60, făcându-l eroul celui mai lung eseu din literatura franceză, romanul romanului Marelui Idiot. Perfect! Nimicul existenţialismului suprem, în formă de floare de colţ! Marele existenţialist al tuturor timpului, după ce l-a descris pe Marele Idiot al literaturii, în trei tomuri grele, a murit înainte de-a pune lucrurile la punct.

La Kafka, eseul lăuntric îmi promite perfecţiuni. Văd, răzuiesc, cu solzii ochilor pielea lucrurilor nevăzute. Cu Flaubert, însă, răcnesc. Îmi recapăt încrederea în mine. Nu cunosc nebun mai potrivit, ca patron al întrebărilor mele, în dialogurile despre arta de-a citi, de-a scrie sau de-a visa. Deja mă-nfierbântam. Poate fetişcana, tăcută, gânditoare, emitea ceva în genul radiaţiilor, nu cu boabe catifelate, desprinse de pe bolta acelor umezi ochişori, ci grele, negre cu luciu nebun de oglindă, ca de la un utilaj diabolic, de oţel, de nichel, de mercur, minuscul, implantat în trupul ei. Între hainele stilate şi pielea ei netedă, nu tare, ci ca frunzele acelei toamne târzii, exista un spaţiu uriaş, prin care sufla un zefir negru al unui început de nebunie. Nu aveam nevoi încă de Cărtărescu ca să legitimez acel limbaj de epitete cu efect oniric. Nu, încă nu! 

Poate ar fi fost timpul să fac cunoscut celălalt versant: Dostoievski – Nietzsche - Kierkegaard. Ce copie un autor din realitate? Pe ce se susţine un roman? Pe teme, pe personaje? Pe Nimic, susţine asta până la urmă şi Flaubert, cel care vorbeşte de conştiinţa artistică la visător, de plăcere, de descriere a lumii naturale, cum o făceau cei vechi, Homer-Rabelais. Rămâne doar limba şi tehnica?, ca în ultimul lui roman ciudat, greu de digerat, „Bouvard et Pécuchet”. Din nou la natura primă, îi ordonă nepotului său, Guy de Maupassant, ridicând de pe birou papucul de mătase, tivit cu puf de lebădă, şi băgând nasul în el. E al amantei, care scria versuri şi roman după sfaturile lui. Nimicul acesta, greu de digerat, iraţional şi crud, se află la Dostoievski în mijlocul acelor şuvoaie din „Fraţii Karamazov” sau „Demonii”, care mătură în cale literaturi întregi. Prea mult s-a vorbit indirect despre cum poate fi salvat omul mărunt, concret! Nimic nu s-a făcut împotriva mărunţirii lui de mecanica raţionalului, din ce în ce mai gros, mai perfid, mai bătrân.

- Cărţile ne-au făcut oameni! Nu?

- Da, recunosc cu capul plecat. „Exact!”, repeta cineva de lângă noi.

Voiam totuşi să-i văd ochii, ca să înţeleg ironia.

Observasem că părul fetei, cu firul distinct ca bobul negru de sare, nu curgea pe spate. Se oprise acolo, pe umerii ei subţiri. Făcea un cuplu bun cu bluza albăstrie, apoi cu tricoul scurt şi moale. Neapărat albastru va atrage verdele, începuse cineva să cânte la mine în cap. De ce?, mă jucăm căutând detalii minuscule, ascunse perfid de mintea obişnuită. De ce totuşi părul ei fusese retezat cu hotărâre şi se lipea prea mult de ţeasta rotundă. Nu trimitea nici o şuviţă ondulată şi viguroasă, în aerul acela superb dintre noi. Şi ce mult aş fi dorit! Odată, un cutremur zguduise fiinţa asta viguroasă. Viguroasă, şi da, şi nu. Forţele, care mânau spre vedere forme ale vieţii, arcuite, cu linii care se rupeau de greutatea plăcerii, ca exces, de lumina boltită a privirii acelei fete, ca de la fereastra lată şi înaltă, de cristal cu muguri mari, ca al unui palat de Medici, Ferrara, se stingeau mâhnite. Exageram deja. Căutam insistent ceva pentru părul care i se usca ciudat ca şi pielea şi mă încurcam în felurite nume, citate latine în genul acelora dezrădăcinate de umanişti prăfuiţi ca Naphta din „Muntele magic”( Nu-s fan al lui Thomas Mann, deşi l-am citit de mai multe ori).

În carnea abundentă a unei femei există o fetiţă care priveşte insistent incesturi, violuri, trădări. Nu pot să sufăr asta! Protejam înăuntru mereu o fată de acest fel, care se uită afară de la un geam.(Uneori îmi vine să urlu, gândindu-mă că voi apuca vremurile când fetele mele vor fi mature, nefericite oricum). Exista acolo o mâhnire sau o şovăială, de acest fel, la care m-am gândit mult. Déjà vu-ul făcea furori la acest nivel. De aici, o mulţime de scriitori încep să lucreze cu toate mâinile minţii, devin intelectuali acaparatori. Apoi mi-am retras mâna invizibilă. Fiara aceea măruntă, dintre frunzele cărnoase ale unui arbore pitic, mă urmărea din ochii ei.

- Ne-au făcut oameni, cum spui, dar acum trebuie să se întoarcă ca să repare ce au stricat.

„Exact!”, repetă cineva de lângă noi. „ Kokoschka!”, am replicat.

Ea se uita înnebunită. Era o cheie care presupunea o intrare în arta de-a ne purifica?, întrebau ochii ei. Făcea parte din cei care gândeau prea rapid, determinist. „Exact!”, repetam fără mă gândesc, urmară o mulţime de lucruri neplăcute petrecute în tăcere. Numele Kokoschka suna ca titlul unui film, „Cocoşul cu gâtul retezat”, artistul era şi scriitor, picta lucruri foarte importante, într-un câmp plat, un câmp aglomerat de gânduri grave, gen Nietzsche, Kierkegaard, cărora le fusese teşit relieful. Ne trimetea dincolo, unde proporţia şi perspectiva naturalului dispăruse, un fel de simplificare în genul himerelor Orientului de dincolo de lumea noastră, ale statuilor hieratice din pustiu. Urmele acestor teme au rămas în creier însă, nu simţeai nici plăcere, nici înţelegere când priveai tablourile acestui Oskar Kokoschka. De aceea uneori tresăream împotriva lui sau îl îmbrăţişam cu o pasiune neagră, ce îmi făcea rău.

Ea povestea o idee de roman, pe care îl avea mereu în cap. Era ceva al ei?, mă întrebam. Apela la raţionamente. Se vedea cât de tulburată era. Avea o dorinţă nebună de-a face ordine. Nu putea negocia cu absurdul, cu iraţionalul, cu lucrurile comune contradictorii, ca Emma Bovary, cu duritatea aceea ţărănească, cu cauzalităţi raţionale simple şi dure, combinate cu romantismul cel mai extins. Momentele ei de inspiraţie adevărată au loc înainte de predarea la amant, vezi descrierile de la rădăcina unui copac imens, cu cal şi marchiz, sau dintr-un hotel amărât din Rouen. „Mind of Book!”, am spus la întâmplare, a mai fost încă un „Exact!”. Nu ştiam ce să cred.

- De ce?, am strigat eu.

- De ce?, a răspuns ea.

Avusese loc acea cristalizare pentru care uneori era nevoie de timp îndelungat, ca să pot comunica plăcut? M-am uita în jur. O negresă cu un trup profund senzual se ivi din grota cuşetei de alături. Un miros greu se insinuă, gălbui şi toxic, ca aura unui şaman. M-am gândit la căţeluşa cât pumnul, cu faţă strâmbă, de gânditor matur, de filozof al zilei. Ce face precizia atâtor idei din om! Pe torsul şi poponeţul negresei, deşi se depărta de noi, spre capătul vagonului, unde era wc-ul duhnitor, înfloreau curbele voluptoase. Poate acolo-i miezul acelei seri de toamnă, nu ştii niciodată care-i agentul X, ce stăpâneşte întâmplările într-un roman, personajele. Flaubert, după Nabokov al meu, urmăreşte în romanul său structura şepcii tuflite a bietului Charles Bovary.

- Există un orgoliu al cărţilor care face mult rău, am început eu ca să scap.

Voiam să mă răzbun? „De ce?” Ceva albastru la cineva va fi atras de verde neapărat, spunea Kokoschka, pictorul filozof. „De ce?”, reluam de multe ori în joacă. Deja trebuia să fiu atent ce spun, să vorbesc de literatura de la noi şi atât. Scriu şi eu, după ce am citit ani întregi, doar ca să mă întorc de unde am plecat. Nu aş vrea ca fiicele mele să citească cărţile mele, poate când voi îmbătrâni prea mult. Există un tip de singurătate, în care, cei care mi-a văzut slăbiciunile, nu aş vrea să intre.

Atât!, şi am trecut în forţă la subiect.

- Nu ţi s-a întâmplat să vezi feţe de cărturari înspăimântate, cu fălci de crocodil bătrân, căzute, murdare de mâl? Nu? Totdeauna mă gândesc la burduful minţii când va fi fleşcăită, în care zac grămadă zefirul zilelor încrezătoare de demult, petrecerile zeieşti ale sufletului curajos, cu mese împărăteşti îmbelşugate, toate răsturnate cu picioarele în sus în troace de parfum, cu esenţe de akme-uri prime, prefăcute în şiretenii, deşteptăciuni. Fuseseră consumate liste întregi de cărţi, în toate anotimpurile dulci ale vieţii, iar acum, uite-mă, mă mişc maniacal, dur şi rău.

Zât! Mi-am ferit capul. Din nou duhul gros al cuşetei negresei venise spre noi. Pesemne se întorsese de la WC, în timpul discursului meu.

Mă aşteptam să mi se arunce, peste capul înfierbântat, conţinutul unei oale de noapte, a unei matroane, care doarme lângă trupul unui filozof bătrân, acru şi plictisit. Zărisem aşa ceva în cuşeta în care negresa îşi lăfăia coapsele profund senzuale.

(Va continua)

P.S. Autorul anunţă lansarea romanului său „Copiii sălbatici”, Editura Cartea românească, la Iaşi, miercuri, 15 martie a.c., ora 18:00, la Librăria „Orest Tafrali”, Universitatea „Al.I. Cuza”, Corp A. Vor vorbi Liviu Antonesei şi Şerban Axinte.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite