Crucea Hoţului

Poteca alburie cotea printre stânci şi pe subt streşină de brazi. Dinspre desimea pădurii ne învăluia miros călduţ de răşină; dinspre valea Bistriţei strălucind în păinjenişuri de lumini şi ape adia mireazmă de cimbrişor. Ne opream din când în când pe tăpşanuri, ca să culegem fragi. Lângă un mesteacăn bătrân, răsfirat în crengane fine, dădui peste o cruce strâmbă de grezie:

Subt această piartră odihneşte...

Nu se cunoşteau bine numele, nici leatul. Unul din noi, profesorul, îşi puse ochelarii şi-şi aplecă nasul, dar cu toată prietenia lui cu slovele chirilice, nu ne putu spune mai mult, îşi răsfrânse braţele în lături şi rămase strâmb şi mut caşi crucea.

— Ce să fie aici? ce să fie aici? se interesă partida feminimă a escursiei, sosind din urmă cu mare însufleţire şi mare curiozitate. Îndată ce se află că piatra nu voia să spuie, doamnele rămaseră cu totul nepăsătoare şi începură a râde. Atunci omul care ne călăuzea spre ???, badea Gheorghe Macovei, crezu că are datoria să deie desluşire.

— Aicea, domnilor, în vremea dedemult a fost îngropat un hoţ.

— Cum se poate? strigară unele din cucoane, şi întoarseră toate odată obrazurile, arcuindu-şi sprâncenele. Sînt pe aici hoţi?

— Acuma nu sînt, dar au fost altădată. Acesta a făcut destule răutăţi, până ce a venit vremea să-şi culce tâmpla în ţărână.

Doamnele îl împresurară imediat.

— Cum îl chema? cum era? ce-a făcut?

Badea Gheorghe Macovei crezu că are datoria numai către domnul profesor.

— Domnule profesor, zise el scoţându-şi pălăria şi ??? pletele, numele hoţului acesuia a fost Iancu.

Doamenele şi domnişoarele interveniră.

— Iancu şi mai cum? Iancu şi mai cum?

— Iancu Hoţu.

Unele elemente ale partidei rămaseră mulţămite de răspuns; altele nu.

Toate simţind însă că are să urmeze un popas şi o istorisire, îşi scoaseră din săcuşoare oglingioarele şi-şi inspectară nasurile. Gheorghe Macovei se simţea oarecum ruşinat de câte ori le surprindea făcând această operaţie de aceia îşi luase obiceiul să se întoarcă spre noi şi să ne onoreze numai pe noi pe noi cu lămuririle lui.

Eu nu l-am apucat, ne zice Macovei, dar tătuca a ştiut toate câte a făptuit, ş’apoi ni le spunea când era cu ???; dar eu am mai uitat dintr’însele.

Partida cealaltă înălţă năsuşoru dezamăgite...

— A prădat? a omorît?

Apoi a făptuit de toate, să iertaţi dumneavoastră, ca un hoţ ce se afla. Ursul, când a simţit odată gustul sângelui apoi nu mai are plăcere de smeură şi de afine. Asemeni acel Iancu Hoţu, după ce a făcut o ticăloşie şi s’a ?? la rău, n’a mai cunoscut ce-i omenia. Aşa odată s’a ??? devale, la podul Bistriţei, ş’a stat acolo ca un vameş cu puşca în mână. Care cum trecea trebuia să-şi deşarte la picioarele lui chimirul de parale. Au trecut muieri, au trecut bătrâni, a trecut părintele arhimadrit de la schitul de pe Măgura, unde ne ducem noi acum i-a oprit şi i-a uşurat de ce aveau asupra lor. A trecut un plutaş, unu Neculai Păun, care s’a pus împotrivă – acela l-a detuant cu puşca, i-a smuls taşca şi l-a prăbuşit după aceia cu piciorul în apă. Îndată vestindu-se ??? a venit maica acelui flăcău plutaş, una Aniţa, şi şi-antins căngile ca o pajură asupra lui, blăstămându-l ??? râdea; şi-a plesnit pălăria pe-o ureche, şi s’a dus în ???. Baba bocea la capul podului şi el cânta din frunză pe poteca asta. Apoi cu cântecul şi râsul lui ??? babei Aniţa l’a ajuns. Acel blăstăm, spunea tătuca, s’a făcut pasăre neagră şi a stătut asupra colibei hoţului, până ce i-a venit ceasul.

Dar el nu ştia, nici nu-i păsa. Umbla după răutăţi, trecea peste vale la ibovnica lui, pălea pela hanuri în pradă şi iar se întoarcea la sălaşul lui. Avea aicea, aproape de acest loc, o colibă – ş’un cioban îi era tovarăş. Acela îl acoperea, îi aducea merinde, îi dădea de veste. Era unul Nechifor, care pe urmă s’a făcut călugăr la schitul Măgurii, după cum are să se arate îndată.

Într’o zi, domnilor, Iancu hoţu, are o îndrăzneală mai mare decât toate. Au fost venit nişte nemţi la gura pâraielor în vale, ca s’aleagă locul fabricei, şi s’aşeze fierăstraiele care pe urmă s’au şi aşezat. S’a dus asupra lor la vremea mesei, când se firitiseau cu pocaluri de vin şi le părea bine de afacerea pe care o aşezau. A răcnit şi i-a sculat pe toţi în picioare. Iar ciobanul lui, ascuns în antereu şi cu obrăzar, i-a căutat pe toţi şi i-a vămuit după legea hoţiei. Ş’atuncea iar s’a dus cântând din frunză; dar asupra lor, fără să ştie ei, umbla din clomb în clomb pasărea babei Aniţa.

Să vedeţi Dumneavoastră, domnule profesor, ce le dă în cap ticăloşilor acelora. După ce au chefuit şi au băut toate paralele dobândite dela Nemţi, stăteau ei într’un rând aicea la colibă, nu departe de acest mesteacăn bătrân, şi vorbeau de ale lor. Iar Nechifor coborîse de vale şi aflase acolo că mitropolitul cel mare de la ieşi, părintele Veniamin, se duce la schitul Măguriica să-l sfinţească. Urma să treacă chiar în acea după amiază, un sobor de preoţi şi mare alaiu.

Iancu Hoţu râde: 

— Ei ce facem noi, măi Nechifor? Apucăm pe popa cel mare de barbă?

— Dă, bădiţă Iancule, eu ştiu? Drept să-ţi spun, mă tem de una ca asta fiindcă părintele mitropolit Veniamin un monah milostiv şi cu mare trecere la Dumnezeu. Dacă-l asuprim cumva, el o trimite plângere la scaunul Împărăţiei şi de bătaia lui Dumnezeu nu poate scăpa nici viermele din piatră.

— Hm! Aşa spui tu, măi Nechifor?

— Aşa spun, bădiţă Iancule.

— Apoi tu, mă Nechifor, eşti un prost. Eu, bre, nu mă tem de nimica.

Dacă ar fi ce spui tu, apoi s’ar fi arătat într’un fel de când umblăm noi voinicind. Mi s’ar fi arătat semn în vis, sau în trezie. Dar aşa eu socot, bre Nichifor, că asemenea poveşti au fost alcătuite pentru oamenii cei proşti, pe care-i bat boerii şi-i jumulesc oamenii stăpânirii. Bine trăesc corbii stăpânirii în târg la Ieşi, bine trăesc şi eu aici în munte. Dac’a fi la urmă vre-o pricină ş’om afla ceva, cum că este o stăpânire şi’n cer, apoi om da lumânări, şi undelemn, şi plătindu-ne dajdia, om fi iertaţi şi noi cum au fost iertaţi alţii.Dar eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l uşurez de galbenii pe care-i poartă cu el.

— Bădiţă Iancule, eu zic să nu ne punem cu un obraz bisericesc.

— Măi Nechifor, tu să faci cum ţi-am spus eu şi are să fie bine. De un galbăn tot trebue să-l vămuiesc eu pe popă. Cu acel galbăn umplem o bute de vin şi ne ducem într’o singurătate, la nişte prietini, şi dezbrăcăm un bărbăcuţ de cojoc şi-l punem în ţăpuşă de-asupra unui pojar. Şi petrecem, bre, cum se cuvine. Iar vinul are să fie dulce, fiind din ban arhieresc.

La asemenea îndemnuri a zâmbit a râde şi Nechifor, ş’apoi s’au sfătuit ei şi s’au înţeles ca banul acela de aur de care aveau nevoie să-l scoată nu cu sila – ca să nu intre în vre-o primejdie – ci cu viclenie.

Iată că prind a suna clopotele la bisericile din valea Bistriţei.

(continuare pag. II-a)

Acest text a fost publicat în ziarul „Adevărul” din anul 1930 şi îl republicăm cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea ziarului.