Cronicile unui meloman fără partitură

Acum mulţi ani (cred că 6), pe site-ul celui mai bun ziar al momentului, şefii mă lăsaseră să deschid un blog temporar, integral dedicat Festivalului Enescu. Pusesem în colţul paginii de deschidere a site-ului un calendar şi fiecare zi a Festivalului putea fi accesată prin click, deschizîndu-se programul zilei şi o mică ”cronică” a evenimentului pe care o scriam la cald, imediat ce reveneam acasă după concert.

Fireşte, asta presupunea că merg absolut în fiecare zi la un concert din cadrul Festivalului şi, imediat ce se termină, vin acasă şi scriu. Ideea unor asemenea însemnări fusese a mea şi avea două elemente de originalitate. Primul consta în faptul că însemnarăile mele erau imediate, spontane, încercînd să păstreze cît mai mult din starea pe care o simţeam în fiecare seară, plecînd de la concert. Nu era nimic căutat şi nimic studiat, nu era o analiză şi nici un exerciţiu critic – era, cel mai adesea, transpunerea în cuvinte a unui fel de înălţare sufletească pe care mi-o producea acea muzică. Practic, a doua zi de dimineaţă, oricine putea citi la prima oră, la cafea, relatarea celor petrecute în Festival, zi de zi.

În al doilea rînd, era solidaritatea mea totală cu publicul – ca cei mai mulţi dintre spectatori, nu ştiu notele, nu am antrenament muzical specific, ci doar o imensă dragoste pentru muzică şi o anume experienţă, destul de bogată, a audiţiei. Aşadar, era o ”cronică” a unuia dintre spectatorii obişnuiţi, care se lasă fermecaţi de muzică şi nu caută nici nod în papură şi nici poziţionări strategice în lumea muzicală. Mă feream de clişee, de locuri comune, de wikipedia. Scriam ce simţeam, onest, imediat după ce muzica se oprea. Succesul blogului de atunci a fost peste aşteptări. Şi astăzi mă întîlnesc cu oameni care îşi amintesc acel blog efemer, căci el a trăit doar în zilele Festivalului Enescu din acel an. Reacţiile de pe acel blog, mi-amintesc bine, au fost numeroase şi, mai toate, bine scrise. Numărul accesărilor lui se apropia serios de numărul accesărilor textelor politice scrise de autori cunoscuţi şi, în general, citiţi. Mai mult, surpriza frumoasă a celor din redacţie era produsă şi de comentariile cititorilor acestui blog. Şi atunci, ca şi acum, forumurile ziarelor erau ocupate de psihopaţi, deliranţi sau metodici, de injurii şi urlete, de blesteme şi obscenităţi. Îmi amintesc bine, această maree neagră din forumurile de discuţii ale tuturor articolelor din ziar nu a avansat niciodată în micul meu blog.

Fireşte că scriau pe blog mulţi oameni care nu erau de acord cu mine, fireşte că judecata mea era contestată. Au fost şi situaţii în care unii scriau tot despre muzică, dar cumva off-topic. Însă, niciodată trolii nu au năvălit în mica mea grădină. Ceva inexplicabil a păstrat acel mic colţ de ziar inaccesibil pentru imbecilitatea agresivă şi rea care domina atunci, ca şi acum, subsolul paginilor. Ar fi mult să spun că era un mic miracol, dar cred că ar fi just să presupun că muzica are, cumva, însuşirea de a se feri din calea nebunilor. În termeni populari, are Dumnezeul ei.

Reiau cu bucurie experinţa de atunci, de data asta fiind găzduit de adevarul.ro. Contextul în care o fac, însă, e cu totul altul. Dacă atunci blogul meu era singurul de acest gen din presa cotidiană, acum iniţiativele similare sînt foarte multe. Despre această ediţia a Festivalului vor scrie, mai mult sau mai puţin regulat, zeci de oameni de prestigiu, în mai toate ziarele importante ale ţării. Mă grăbesc să adaug că mi se pare extraordinar să văd că, în România noastră, pe care o ştim bine, muzica şi interpreţii de la Festivalul Enescu sînt subiectele zilei. Aşa cum e firesc, părerile ”experte” se vor completa cu mărturisirile celor care iubesc pînă la dependenţă muzica fără să-i ştie, însă, toate mecanismele tehnice. Miracolul care face sunetul să devină muzică rămîne, totuşi, inexplicabil. Şi eu, aici, voi mărturisi acest miracol în fiecare zi. În afară de experienţa în sine a audiţiei, nu există bucurie mai mare legată de muzică decît aceea de a o povesti şi altora, prin orice mijloace.

La Bucureşti, urmează ceva rarisim pentru români: o lună de bucurie! Să n-o ratăm!