CRONICĂ „Arta fugii“ la Ateneu, catedrala de suflet

Cvartetul „Voces“ FOTO: Sergiu Iczkovits

Cvartetul „Voces“ a interpretat marţi seară, în concertul susţinut la Ateneul Român, „Arta fugii“ de Bach. „Arta fugii“ este o carte de căpătâi, în care se concentrează suma şi substanţa artei contrapunctice a muzicii baroce.

În anul 1749, maestrul Johann Sebastian Bach, bătrân şi aproape orb, îşi propune un proiect pedagogic cu intenţia de a explica practic ştiinţa compoziţiei prin formele baroce de bază, fuga şi canonul. El creează 14 fugi şi 4 canoane, având la bază o singură temă cu caracter simplu, nespectaculos, care nu ne atrage atenţia, dar nici nu ne lasă să scăpăm de sub influenţa ei. Dacă în primele patru fugi tema apare neschimbată, în continuare aceasta cunoaşte transformări, îmbogăţiri, variante ritmice. Pe parcursul pieselor sunt experimentate toate posibilităţile contrapunctice de construcţie, apar ca într-o recapitulare toate tipurile de fugă cunoscute în epocă; are loc o demonstrare a compoziţiei în domeniul fugii, ceea ce presupune o tehnică extrem de complicată: aceasta era socotită ca o sferă de creaţie la care aveau acces doar cei mai mari maeştri. 

Ar mai fi de subliniat faptul că, pentru monumentala sa lucrare, Bach a ales ca tonalitate unică re minorul, deloc întâmplător, dată fiind importanţa pe care o acorda ethosului, adică climatului spiritual al fiecărei tonalităţi. În concepţia vremii, re minor era o gamă gravă şi pioasă, evlavioasă, plină de smerenie, încărcată de o tristeţe blândă. Aceasta este albia sonoră ce dă o anumită direcţie şi o anumită expresivitate întregii desfăşurări a lucrării. 

CARACTER TESTAMENTAR

O altă observaţie se referă la faptul că toate fugile sunt compuse în re minor, dar se sfârşesc în Re major, prin cadenţa numită picardiană. Bach utilizează cu predilecţie această cadenţă pentru a exprima ideea de iluminare, de înălţare către divinitate, în finalul multora dintre lucrările sale.

Arta fugii are caracter testamentar, nu doar prin natura proiectului, ci şi prin împrejurarea reală care i-a pus capăt. Mâna maestrului s-a oprit pentru totdeauna la măsura 239 a ultimei fugi. În manuscris, aici apare o notaţie făcută de fiul său Carl Philipp Emanuel: „NB. În timpul compunerii acestei fugi, unde numele Bach apare la contrasubiect, maestrul a murit.“ Misterul se adânceşte prin faptul că autorul nu a stabilit o ordine anume în succesiunea pieselor componente. Încă şi mai enigmatic apare manuscrisul, dacă avem în vedere că nu există o atribuire precisă a vocilor pentru anumite instrumente. 

Cu alte cuvinte, Arta fugii nu a fost orchestrată de compozitor, lăsând prin aceasta loc la combinaţii variabile ad infinitum. Robert Schumann, care l-a admirat cu înfocare, închină rânduri emoţionante acestui monument sonor al maestrului de la Thomas Kirche: „Este uimitor ce a izbutit Bach să realizeze cu această temă. Şi cine ar putea spune dacă ultima sa operă nu a fost doar ceva mai mult decât începutul unei construcţii uriaşe, a cărei taină, divinul maestru a luat-o cu sine în mormânt. Ultima fugă m-a copleşit întotdeauna; neterminată, întreruptă dintr-odată, ea îmi evocă acea clipă când pare că neostenitul uriaş a fost smuls de moarte în timpul muncii sale.“

Iată de ce interpretarea marii opere bachiene este o provocare din multiple perspective, atât spirituale, cât şi practice. În contextul dat, aş vrea să amintesc o întâmplare petrecută în timpul totalitarismului comunist din România. Aflat în detenţie politică îndelungată, cunoscutul dirijor Erich Bergel şi-a dedicat momentele de reflecţie exerciţiului de a realiza mental variante de orchestraţie pentru Arta fugii. După ieşirea din închisoare, muzicianul a mărturisit că această preocupare intensă a memoriei şi a imaginaţiei l-a salvat de la nebunie.

INTERPRETARE IMPECABILĂ

Pentru varianta prezentată de membrii renumitului cvartet „Voces“, alcătuit din Bujor Prelipcean – prima vioară, Vlad Hrubaru – vioara secundă, Constantin Stanciu – violă şi Dan Prelipcean – violoncel, s-a ales interpretarea pieselor în ordinea dată de ediţiile ce plasează fuga XIV la sfârşit, iar pe aceasta au completat-o cu versiunile de final adăugate de clavecinistul Davitt Moroney în anul 1985. 

Muzicienii au demonstrat o devoţiune totală faţă de actul artistic oficiat. Interpretarea lor a fost unitară, logică, impecabilă ca tehnică şi acurateţe a stilului baroc. A fost asigurată o diversitate a mişcărilor şi un gust desăvârşit în nuanţare. Regimul dinamic nu a depăşit un forte consistent, iar în sonorităţile mici a fost de o varietate remarcabilă. Sobrietatea, maleabilitatea, coeziunea gândirii, naturaleţea expresiei au servit o concepţie profund interiorizată asupra conţinutului. A fost un act de cultură înaltă, oficiat cu măiestrie şi credinţă, care a ţinut timp de o sută de minute publicul Ateneului într-o reculegere deplină. 

Simt îndemnul să le mulţumesc membrilor cvartetului „Voces“ pentru după-amiaza privilegiată pe care ne-au dăruit-o, creând unul dintre evenimentele de culme ale Festivalului.