Cristian Măcelaru a dirijat „M-me Butterfly”
0A fost una dintre cele mai bune seri la Opera Naţională, graţie îndeosebi lui Cristian Măcelaru, care a coborât pentru prima oară în fosa bucureşteană. Se ştie, dirijorul originar din Timişoara este întâiul deţinător român al unei importante funcţii internaţionale, de la Sergiu Celibidache încoace, deci de peste 25 de ani.
Aşa cum regretatul ilustru maestru a fost conducătorul muzical al Filarmonicii müncheneze, tot asemenea Măcelaru a obţinut din septembrie 2020 o poziţie similară, de director muzical al unui mare ansamblu, Orchestra Naţională a Franţei. În plus, este directorul artistic al Festivalului George Enescu, al Festivalului de Muzică Contemporană Cabrillo din Santa Cruz, California şi prim dirijor invitat al Orchestrei Radio WDR din Köln. O abundenţă de misiuni artistice, la care colaborarea cu teatrul din Splai poate deschide o uşă profitabilă ambelor părţi, Măcelaru apropiindu-se mai rar până acum de spectacolul liric iar instrumentiştii Operei putând beneficia de lucrul cu un mare maestru. Nu mai vorbesc de câştigul publicului.
În spectacol, după o pagină introductivă în care şi-a câştigat rapid acurateţea sonoră, orchestrei i-a fost indusă complexa atmosferă narativă, poetică, tensionată şi dramatică a opusului puccinian, venită dintr-o gestică inspiratoare şi o emoţionalitate bine cumpănită. Tempii largi au sedus în duetul de dragoste, au creat senzaţii sumbru prevestitoare în actul secund şi dureroase în ultimul. Cordarii au cântat rafinat, articulând expresiv (remarc numai diminuendo-ul ce încheie aria „Un bel dì vedremo”), întregul ansamblu a adus tente pasionale de zori de zi iluminaţi parcă sângeriu în introducerea simfonică la actul al III-lea, finalul a fost zguduitor. Am remarcat echilibrajul optim între fosă şi platou, o raritate la noi. Faptul că în ultimul act tripleta Sharpless-Suzuki-Pinkerton s-a văzut depăşită sonor, nu i se poate reproşa orchestrei.
Corul Operei Naţionale, pregătit de Daniel Jinga şi Adrian Ionescu, a simţit impulsurile baghetei. Celebrul cor mut a rezonat funebru.
Prin linia vocală frumoasă expusă încă de la primele fraze, soprana de origine uzbekă Barno Ismatullaeva, 31 de ani, a anunţat o lectură lirică, delicată, câteodată discretă, subtilă, dar continuu emoţionantă. Am simţit pe alocuri fragilitatea unei Mimì. Amploarea sonoră creşte către registrul acut, sigur, pătrunzător şi în deplină omogenitate cu întregul care, deşi nu este impunător, trece fără probleme în sală. Artista expune o caldă sinceritate a sunetului, gravele „de piept” sunt moi şi fine, desenele melodice curg maleabil, duios, catifelat.
Sigur că am aşteptat cu interes debutul tenorului Alin Stoica, 34 de ani, în rolul Pinkerton. După un început pe care l-am apreciat iniţial ca melancolic şi reţinut („Dovunque al mondo lo Yankee vagabondo”), aveam să constat că înfrânarea, reticenţa sonoră şi expresivă continuă insistent pe întreg registrul central al glasului, mergând chiar către nuanţe de sotto voce („Amore o grillo”). Singura expansiune a proiecţiei de sunet a venit după pasajul de registru, când i-am recunoscut culoarea vocală spintă. Rigid, imobil în scenă (ce-o fi zis partenera, frumoasa Barno, l-o fi crezut când i-a cântat înfocata declaraţie de iubire „Bimba dagli occhi pieni di malia ora sei tutta mia”?), cred că Alin Stoica a fost permanent presat de problemele debutului, destule ca actor şi cântăreţ, aşa încât să aşteptăm cu toţii consolidările din următoarele spectacole, inclusiv renunţarea la... respiraţiile fragmentate.
În celelalte roluri au cântat Sidonia Nica (Suzuki), Dan Indricău (Sharpless), Valentin Racoveanu (Goro), Daniel Filipescu (Yamadori), Marius Boloş (Bonzo), Vasile Chişiu (Comisarul Imperial), Adrian Ionescu (Ofiţerul Stării Civile), Stanca Maria Manoleanu (Kate).
Producţia datează din 1954, este deci istorică şi poartă semnătura marelui regizor Jean Rânzescu, alături de Theodor Kiriakoff-Suruceanu (decor), Elena Feodorov (costume). Adaptarea scenografică ulterioară aparţine arh. Cătălin I. Arbore, asistent actual de regie fiind Ştefan Neagrău. Este cea mai veche montare existentă la Opera Naţională Bucureşti şi menţinerea ei proaspătă, printr-o atentă întreţinere este o datorie de onoare. Prea multe producţii de mare valoare au dispărut neîntemeiat de pe afiş. Îmi amintesc că la teatrul Liceu din Barcelona se poate vedea încă o „Aida” din 1945, impecabil conservată.