Corespondenţă din Bruxelles. Castrarea chimică a violatorilor: soluţie urgentă şi necesară şi în România?

Castrarea chimică ar putea fi o soluţie şi în România, aşa cum este în alte state europene

Încep cu rezumatul unei „note de sinteză” realizată de Senatul Franţei care analizează diferitele prevederi legislative privind abuzurile sexuale împotriva minorilor în ţările considerate ca reprezentative pe plan mondial: Germania, Anglia, Ţara Galilor, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Italia, Elveţia şi Statele Unite (la nivelul legislaţiei federale). Foarte interesant. Să vedem:

- noţiunea de viol variază de la o ţară la alta

a. în Austria, Belgia, Spania, Italia şi SUA orice act de penetrare comis asupra unei persoane fără consimţământul acesteia constituie viol. Codul penal austriac evocă, vorbind despre viol, „un act sexual sau analog acestuia”, noul cod penal italian condamnă orice act de „violenţă sexuală” fără a face niciun fel de diferenţă între diferitele tipuri de agresiuni sexuale, codul federal american înglobează violul în noţiunea mult mai generală de „abuz sexual”, acesta fiind definit drept constrângerea unei persoane de a avea un raport sexual, de orice natură ar fi acesta.

b. celelalte ţări au o concepţie mai restrictivă asupra noţiunii de viol, dar condamnă orice act de penetrare asupra unui copil. În Germania sau în Elveţia se consideră că violul nu poate fi practicat decât asupra unei femei. Cu toate acestea, codul penal german condamnă orice tip de „acte sexuale” comise împotriva unor copii, considerând deosebit de gravă situaţia în care copilul are mai puţin de 14 ani. Codul penal elveţian condamnă „orice act sexual” comis asupra unui copil cu vârsta de mai puţin de 16 ani. În Anglia şi Ţara Galilor, se consideră că violul nu poate fi comis decât de un bărbat. În rest, se consideră că toate celalte agresiuni sexuale pot fi comise la fel de bine de bărbaţi cât de femei.

- în cele mai multe ţări, vârsta victimei este un element constitutiv al agresiunii

În cele mai multe dintre ţările analizate, orice act de penetrare comis asupra unui minor constituie o infracţiune dacă acesta nu a atins o anume vârstă sub care există automat prezumţia absenţei de consimţământ. Limita aceasta (despre care am vorbit în trecut într-un articol privind „vârsta maturităţii sexuale” publicat pe această pagină) este de 12 ani în Spania, 14 ani în Germania, Austria şi Belgia, 15 ani în Danemarca şi 16 ani în Anglia, Ţara Galilor şi Elveţia. În Italia, vârsta minorului constituie, după caz, o circumstanţă agravantă.

În afara pedepselor prevăzute în codurile penale naţionale (este de remarcat existenţa unei legislaţii deosebit de heterogenă, reglementările fiind extrem de diferite de la o ţară la alta), se notează şi faptul că „prevenirea juridică a recidivei rămâne relativă. Printre măsurile acum aplicate se numără adoptarea în numeroase ţări europene şi în SUA a principiului extrateritorialităţii aplicabil acestui tip de infracţiuni, apoi legiferarea exercitării unor funcţii sau profesii sau de apariţie în anumite locuri publice, apoi castrarea chimică (obligatorie sau prin consimţământ), obligaţia de a intra într-un program terapeutic de tratament, dar şi dublarea duratei pedepselor în cazul recidiviştilor.” 

Un cadru juridic european care, însă, acum se dezvoltă în permanenţă pe măsură ce semnele violenţei sociale sunt în creştere şi (probă cazul recent din Vasului) mentalităţile sociale, mai ales în zonele unde sărăcia se asociază cu o lipsă de educaţie şi informare specifică unei definiţii de ţară din lumea a treia. Context în care vă invit să lecturaţi acest document realizat de Comitetul European pentru probleme criminale din cadrul Consiliului Europei şi dat publicităţii pe 12 noiembrie 2012: „Instrumentele şi activităţile Consiliului Europei privind măsurile cvasi-forţate.”

Interesant deoarece este vorba, conform documentului, despre un tip de măsuri „alternative specifice la încarcerare, alegerea ce i se propune delicventului, fie de a urma un tratament, fie de a se supune sancţiunilor prevăzute de codul penal”, cu specificarea foarte clară că ele privesc infracţiunile minore şi în niciun caz nu pot substitui acţiunea penală clasică pentru cazurile grave.

Se intenţionează, astfel, iniţierea programelor de tratament în cazul infracţiunilor legate de consumul de droguri. Caz în care există două posibilităţi: tratament urmare a unui accept din partea delicventului sau din dispoziţie judecătorească, aceasta fiind etapa premergătoare unei condamnări la tratament obligatoriu.

În cazul delicvenţilor sexuali „există o obligaţie de tratament adesea impusă ca atare sau asociată unei pedepse cu închisoarea. În măsura în care infracţiunea comisă este evident gravă şi este urmată de consecinţe potenţial grave pentru victimă, să acorzi autorilor acestor infracţiuni dreptul de a alege între tratament şi închisoare ar putea să reducă efectual disuasiv al pedepsei şi va putea da victimelor sentimentul că «nu a fost făcută dreptate». Caz în care eficienţa pedepsei va putea fi rapid pusă sub semnul întrebării”

 
Să adăugăm că, mai recent, Macedonia a adoptat pe 5 februarie 2014n o lege care introduce castrarea chimică obligatorie pentru pedofili.

Trebuie oare ca România să se angajeze pe acest drum? Avem oare formată, la nivelul populaţiei, mentalitatea care să permită aplicarea şi la noi în ţară a unui asemenea sistem de măsuri foarte dure şi cu un efect disuasiv care s-a dovedit important şi de durată? Care va fi reacţia populaţiei? Care este reacţia dumneavoastră, cetăţenii României, confruntaţi cu profunda indiferenţă reală a politicienilor, obsedaţi doar de funcţii, salarii şi privilegii, dar şi, de cealaltă parte, cu o dramatică amplificare exponenţială a violenţelor de tot felul, inclusiv a violenţei domestice şi apariţia comportamentelor barbare, ieşite din orice norme de civilizaţie europeană, a unor tineri ai României anului 2015? Chiar nu ştiu. Eu cred că asta ar trebui să facem, dar dumneavoastră ce părere aveţi?