Copilul din petice și satul care a uitat să-l crească
0Îmi imaginez uneori un copil ca pe o haină cusută din bucăți. Unele sunt splendide: peticul pus de doamna de Mate care, deși a văzut că cifrele nu-i plăceau, l-a încurajat și i-a spus că e curios, că pune întrebări bune. Sau bucata de material viu cusută de mătușa care pictase în tinerețe și i-a deschis ochii spre artă.
Altele sunt reci sau sfâșiate: golul lăsat de profesorul de sport care l-a batjocorit pentru că alerga încet, rana bullyingului pe care nimeni n-a reparat-o. Și, între ele, rămân adesea găuri.
Așa arată prea des copilul crescut de școala noastră: un mozaic de petice minunate și goluri dureroase. Copii care reușesc în ciuda școlii, nu datorită ei.
Se spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Numai că satul de azi nu mai funcționează ca odinioară. Profesorii buni își fac partea lor, părinții completează cum pot, alții trec pe lângă răni fără să le vadă. Și nimeni nu mai leagă bucățile într-un tot întreg.
Poate de aceea, când scriu și când vorbesc, uneori sunt acidă sau par că „discreditez” o profesie. Nu o fac pentru a lovi, ci pentru că îl am mereu în minte pe copilul din petice.
L-am văzut și la Filip, fiul meu: din ce în ce mai peticit, cu bucăți frumoase și goluri dureroase. Și pentru o mamă asta e greu de dus. Nu am putut trăi cu ideea că „cum am putut eu, poate și el” și că altfel nu se poate. Pentru că el poate elege și a ales: o școală cu curriculum internațional, unde are mai multe șanse să găsească acum ceea ce îi trebuie. Nu e o condamnare a școlii românești, ci o alegere rațională, acum, aici. Iar tocmai pentru că știu cât doare să faci pasul acesta, cred cu atât mai mult că toți copiii din România ar trebui să aibă aceste șanse aici, acasă – ca drept, nu ca privilegiu.
Cred că școala noastră poate fi acel sat. Dar are nevoie de câteva lucruri fără de care nu poate progresa:
- un curriculum respirabil, care să lase loc pentru ce i se potrivește fiecăruia;
- evaluare corectă și feedback real, care să sprijine copilul, nu să-l pună la zid;
- curajul de a sancționa impostura și violența, oriunde apar;
- o comunitate educațională în care profesorii, părinții și societatea nu lucrează fiecare pe bucățica lui, ci împreună, pentru copil.
Copiii României merită mai mult decât petice. Merită să fie întregi. Și asta nu e treaba unui profesor, a unui părinte sau a unui ministru luat separat. E treaba noastră, a tuturor. Dacă e nevoie de un sat ca să crești un copil, atunci hai să fim satul care îl crește întreg – și o școală și o țară care să nu mai piardă atâția dintre ai ei.
Se încarcă comentariile...
